Managementul procesării și conservării producției agricole

CAPITOLUL I. Concepte de baza ale managementului produselor agroalimentare

I.1. Locul si rolul industriei alimentare in economia unei tari

Industria alimentelor şi a băuturilor este un sector important în economia românească. Reprezenta aproximativ 17% din producţia tuturor industriilor prelucrătoare, 9% din producţia naţională totală şi 7% din valoarea adăugată brută (în anul 2002). Informaţiile privind forţa de muncă în industria alimentară sunt limitate la numărul de angajaţi (excluzând angajaţii pe cont propriu; totuşi proporţia de angajaţi pe cont propriu în industriile prelucrătoare – pentru care sunt disponibile date complete privind forţa de muncă – apare ca rămânând constantă în timp).

După numărul de angajaţi, industria alimentară ocupă 10% din forţa de muncă din industria prelucrătoare şi 4% din forţa de muncă ocupată la nivel naţional. În ambele cazuri, ponderile industriei alimentare în forţa de muncă sunt cu mult mai scăzute decât ponderea sa în cadrul producţiei. Acest lucru indică în mod firesc o productivitate a muncii substanţial mai mare în industria alimentară decât media pe economie. Numărul de angajaţi în industria alimentară a scăzut cu aproape 40% din anul 1990, situaţie aproape similară cu scăderea din economia naţională şi cu puţin mai mult decât în industriile prelucrătoare (unde numărul de angajaţi a scăzut cu 55%).

Industria alimentară a înregistrat o creştere robustă în ultimii ani, atât în termeni absoluţi, cât şi în raport cu restul industriilor prelucrătoare (Figura 1.8). Volumul producţiei şi valoarea adăugată brută în anul 2002 au reprezentat aproximativ 140% din nivelul înregistrat în 1989. Industriile prelucrătoare, pe de altă parte, scăzuseră în anul 2002 la aproximativ 80% faţă de nivelul lor din 1989. După declinul iniţial indus de tranziţie, industria alimentară s-a stabilizat în anul 1993, după care producţia a crescut în mod spectaculos cu 60%.

Combinaţia dintre producţia în creştere şi forţa de muncă în scădere a avut în mod firesc un impact puternic asupra productivităţii din industria alimentară, care a crescut de mai mult de trei ori în perioada 1990-2002 (Figura 1.9). Productivitatea muncii a crescut, de asemenea, în toate industriile prelucrătoare (într-un ritm mai scăzut), dar numai datorită faptului că scăderea forţei de muncă (45% în perioada 1990-2002) a devansat scăderea producţiei (24%).

I.2. Definirea, locul, rolul si atributiile intreprinderii moderne de productie

Întreprinderea industrială reprezintă o unitate economică de bază în cadrul economiei nationale. Ea este veriga primară, de bază a economiei, la nivelul căreia se desfăsoară activitătile de productie specifice profilului ei.

Întreprinderea de productie industrială este veriga organizatorică unde are loc fuziunea dintre factorii de productie (resurse umane si material-organizatorice) cu scopul de a produce si desface bunuri economice în structura, cantitatea si calitatea impusă de cererea de pe piată si obtinerea de profit.

Unii autori sunt de părere că întreprinderea este un sistem care produce bunuri si servicii destinate vânzării, realizate cu ajutorul mijloacelor fixe si umane, având structură si finalitate economică, precum si autonomie decizională. Întreprinderea industrială, ca formă specifică de întreprindere, reprezintă o unitate economică în care se desfăsoară în mod direct, nemijlocit, procesul de productie industrial.

Ea mai poate fi definită si ca reprezentând o unitate de bază a economiei nationale, care dispune de resurse fizice, umane si financiare, pe care un colectiv de oameni le foloseste pentru realizarea procesului de productie pe baza principiilor de eficientă si rentabilitate, în vederea obtinerii de bunuri, executării de lucrări si servicii cu caracter industrial destinate satisfacerii cerintelor pietei interne si externe.

Scopul principal al unei întreprinderi constă în fabricarea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii pentru a satisface cerintele pietei, în conditiile unui context relational economic client-furnizor, în care întreprinderea joacă alternativ unul sau altul din aceste roluri. Privită în ansamblul, ca unitate organizatorică constituită pentru realizarea unei activităti industriale, specifică ramurii sau subramurii din care face parte, întreprinderea este atât utilizatoare de resurse, cât si sursă de bogătie si detinătoare de puteri economice.

Prin obiectul activitătii ei, o întreprindere industrială are rolul de a administra cu eficientă maximă mijloacele de care dispune, de a asigura îndeplinirea ritmică si integrală a productiei prevăzute, ridicarea calitătii produselor, folosirea completă a capacitătilor de productie, modernizarea proceselor tehnologice, cresterea productivitătii muncii, reducerea continuă a cheltuielilor de productie si sporirea pe această bază a profiturilor.

În contextul noilor abordări ale conceptului de întreprindere în economia de piată, aceasta este privită ca un grup de persoane, organizat pe baza unor criterii juridice, economice si tehnologice, care concepe si realizează un proces de productie specific, în vederea oferirii pe piată a produselor executate pentru satisfacerea anumitor nevoi si cerinte ale clientilor săi.