Noțiuni generale despre politica agricolă comună și rolul administrațiilor vamale europene privind punerea în aplicare a acesteia

I. INTRODUCERE

Toate tarile puternic dezvoltate practica o politica agricola organizata si uneori foarte

complexa. Acest lucru este valabil atat pentru S.U.A., Canada, Japonia, Elvetia, cat si

pentru Uniunea Europeana.

Politica Agricola Comuna este printre primele politici comune adoptate de Uniunea

Europeana ( fosta Comunitatea Economica Europeana). Geneza ei a fost o reactie la

problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea razboi mondial.

Termenul de “politica comuna” reflecta in mod fidel una dintre trasaturile definitorii

ale PAC, si anume aceea ca, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai

apartine statelor membre, ci Uniunii Europene.

De ce, statele europene au considerat necesar sa cedeze din prerogativele

suveranitatii intr-un domeniu asa de sensibil cum este cel agricol? Sunt doua motive care

au condus la aparitia acestei politici si anume:

Primul, a fost nevoia unei “fluidizari” a comertului european cu produse

agricole, si mai ales dorinta tarilor exportatoare de a se asigura de certitudinea

plasamentului produselor lor;

Al doilea motiv, a fost o anumita temere fata de situatia in care forta de munca

eliberata din agricultura ca urmare a mecanizarii n-ar fi putut fi absorbita in acelasi ritm

de celelalte sectoare ale economiei, caz in care veniturile agricole ar fi scazut si mai

mult comparativ cu cele din industrie.

Dezvoltarea unei viziuni comune la nivel european, de protejare a veniturilor

fermierilor s-a considerat ca ar fi putut preveni o astfel de situatie. Astfel conjunctura

economica, impreuna cu vointa politica au dat nastere politicii agricole comune. Prima

reflectare a acesteia se regaseste in Tratatul de la Roma (1957).

II. EVOLUTIA POLITICII AGRICOLE IN UNIUNEA EUROPEANA

II.1. Momente cheie

Istoricul Politicii Agricole Comune incepe asadar in anul 1957, odata cu semnarea

Tratatului de la Roma privind crearea Comunitatii Economice Europene de catre cele sase

state ( Franta, Germnia, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), care in 1952 infiintasera si

Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului (CECO).

Reglementarile de politica agricola sunt cuprinse in articolele 38-46 ale Tratatului de

la Roma ( in prezent, articolele 32-38, dupa modificarile aduse de Tratatul de la

Amsterdam). Astfel articolul 38 ( actualul, art.32) stabileste ca: ”piata comuna se va extinde

si asupra sectorului agricol si comertului cu produse agricole”, si ca ”operarea si

dezvoltarea pietei comune pentru produsele agricole vor fi insotite de crearea unei politici

4

agricole comune”, iar art.39 ( art.33 din varianta consolidata a Tratatului) fixeaza obiectivele

politicii agricole comune si anume:

cresterea productivitatii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin

asigurarea dezvoltarii rationale a productiei agricole, si prin utilizarea optima a

factorilor de productie, in special a fortei de munca;

asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populatia agricola, in special prin

cresterea veniturilor individuale ale lucratorilor agricoli;

stabilizarea pietelor;

asigurarea unor preturi rezonabile pentru consumatori.

Tratatul de la Roma nu explica insa concret cum aveau sa fie realizate aceste

obiective. De aceea, in 1958, ministrii agriculturii din cele sase state semnatare ale

Tratatului s-au intalnit la Stressa ( Italia) pentru a se pune de acord asupra modului de

transpunere in practica a politicii agricole stabilind trei principii care sa guverneze PAC,

respectiv :

Principiul pietei unice: in interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circula

fara restrictii;

Principiul preferintei comunitare: este favorizat consumul produselor

originare din Uniunea Europeana, prin impunerea de preturi mai mari la produsele din

import fata de productia interna;

Principiul solidaritatii financiare: masurile comune sunt finantate dintr-un

buget comun.

Odata stabilite aceste principii, Comisiei i-a revenit responsabilitatea de a detalia

masurile de politica agricola comuna. „ Arhitectul „ politicii a fost olandezul Sicco

Mansholt, vice-presedinte al Comisiei si responsabil pentru agricultura.

Mecanismul consta, in linii mari, in protejarea veniturilor producatorilor agricoli prin

intermediul preturilor, si anume, prin instituirea unui nivel ridicat al protectiei vamale fata

de concurenta straina, combinat, pentru anumite produse, cu unificarea preturilor interne,

respectiv, fixarea de preturi comune insotita de un mecanism de sustinere a nivelurilor

acestora. Intrucat preturile interne erau mai ridicate decat cele mondiale, exporturile

trebuiau incurajate prin subventii. Masurile comune aveau sa fie finantate dintr-un buget

comun, piata agricola a Comunitatii devenind in acest fel o constructie solida, cu evolutii

independente de tendintele pietelor internationale.

Propunerile Comisiei au fost acceptate de Consiliu in 1961, iar detaliile au fost

negociate in anul urmator, astfel incat politica agricola comuna a intrat in vigoare din 1962

si a inceput sa functioneze efectiv din anul 1964, cand s-au facut primii pasi spre

uniformizarea preturilor. Intr-o prima etapa, produsele carora li s-au aplicat masuri de

unificare a preturilor au fost cerealele (1964), urmate de lactate, carnea de vita, zahar, orez,

plante oleaginoase si uleiul de masline.

Pentru alte produse precum: carnea de porc, carnea de pui, oua, fructe si legume,

vin s-au adoptat masuri de creare a unei piete unice (eliminarea barierelor tarifare intre

tarile membre si instituirea protectiei comune la import), fara unificarea preturilor. Treptat,

masurile s-au extins, cu diferite grade de intensitate, si asupra altor produse precum carnea

de miel, peste, tutun, flori, s.a.m.d., ajungand in prezent ca circa 90% din productia agricola

a Uniunii Europene sa fie reglementata intr-un fel sau altul prin masuri comune.

Aplicarea acestor masuri a determinat curand efecte secundare nedorite. Preturile

mari garantate au incurajat in mod firesc cresterea productiei (in special, la grau, unt si

carne de vita), care la randul ei s-a transformat in supraproductie, care a antrenat cresterea

exponentiala a cheltuielilor agricole.