Organizarea administrativ teritorială a pădurilor din România

ORGANIZAREA TERITORIALĂ A PĂDURILOR

Unitatea de producţie

Unitatea de producţie reuneşte mai multe trupuri de pădure sau bazinete, cât mai omogene din punct de vedere al vegetaţiei forestiere (păduri situate în acelaşi etaj fito-climatic), delimitate prin limite naturale sau artificiale evidente, pentru care se elaborează un amenajament.

Unităţile de producţie sunt constituite din raţiuni administrative. În funcţie de etajul fitoclimatic, suprafaţa unei unităţi de producţie variază între 600-

1500 ha în lunca Dunării, 1000-1200 ha la câmpie, 2000-4000 ha la deal şi 4000-

6000 ha la munte.

Parcela

Parcela este o diviziune elementară a pădurii, al cărei prim rol este de a facilita orientarea în teren pentru aplicarea şi urmărirea lucrărilor silvice şi de protecţie. Rolul secundar al sistemului parcelar este de a

permite, prin liniile parcelare, intervenţii rapide în cazul producerii unor calami- tăţi, precum incendiile şi doborâturile de vânt, şi chiar de a ameliora rezistenţa pădurii la doborâturi de vânt, prin crearea marginilor de masiv rezistente. Sistemul parcelar se bazează pe elementele caracteristice de morfologie a terenului în zonele de deal şi de munte (văi, şi culmi, principale sau secundare) un caroiaj artificial în zonele de câmpie.

Astfel, în zonele de munte se disting linii parcelare principale – de regulă văile şi culmile – şi linii parcelare secundare, ce unesc două linii principale; de regulă, liniile secundare sunt culmile şi văile secundare sau, dacă suprafaţa dintre două astfel de repere este mare, liniile parcelare merg pe linia de cea mai mare pantă. Pe pante mari liniile parcelare pot fi folosite pentru scosul materialului lemnos, doar ca linii de funicular.

Între suprafeţele parcelelor trebuie să fie diferenţe cât mai mici, deoarece de uniformitatea acestora depinde gradul în care o structură normală, odată realizată, va fi putea fi apoi menţinută. La codru grădinărit, unde posibilitatea se calculează pe parcelă, acestea trebuie să fie mai mici decât la codrul regulat: su- prafaţa maximă a parcelei la codru grădinărit este de 25 ha, iar în cazul codrului regulat de 20 ha la câmpie, 30 ha la deal şi 50 ha la munte. Numerotarea parcelelor se face astfel:

la şes – de la sud la nord şi de la vest la est;

la deal şi munte: de la confluenţa văii

– în amonte, pe versantul drept

– aval, pe versantul stâng.

În amenajamente încă mai apar parcele ale căror suprafeţe depăşesc limita admisibilă, de obicei în fundurile de vale, greu accesibile. Pe cât posibil, aceste situaţii trebuie remediate cu ocazia descrierii parcelare, deschizându-se linii parcelare noi sau, cel puţin, separând u.a. distincte, întrucât pe versanţi este imposibil să nu existe cel puţin două tipuri staţionale distincte.

Drumurilor forestiere li se dă număr de parcelă în continuare, după ultima parcelă identificată în teren. Pe hartă, nu apare numărul de parcelă asociat, ci doar denumirea şi lungimea. Suprafaţa ocupată de drumuri se înregistrează în fişa de descriere, ca pentru orice unitate amenajistică, şi se ia în consideraţie la calculul suprafeţei totale a unităţii de producţie şi protecţie. Numerotarea parcela- rului nu se schimbă. Dacă dispar parcele, dispar cu număr cu tot, iar dacă apar parcele noi, primesc numere în continuare, de la ultima parcelă existentă.

Liniile parcelare

Limitele parcelelor formează linii parcelare, iar în zonele de munte se disting linii parcelare principale somiere – de regulă văile şi culmile şi linii parcelare secundare, ce unesc două linii principale.

Dacă suprafaţa delimitată de văi şi/sau culmi este mai mare de 100 ha, liniile parcelare merg pe linia de cea mai mare pantă.

Protecţia fondului forestier este asigurată prin faptul că unele linii parcelare sunt deschise, creând în acesta margini de masiv întărite. De asemenea, liniile deschise împiedică propagarea incendiilor de litieră. În zonele de deal şi de câmpie, se recomandă ca liniile parcelare să fie arate periodic, pentru a nu fi folosite la transportul materialului lemnos.

Liniile parcelare principale au, în mod obişnuit, 8 m lăţime, iar în zona de câmpie, în sub-unităţile destinate culturii fazanului au 10 - 12 m lăţime. Perpendicular pe liniile principale sunt amplasate linii secundare, a căror lăţime este de 4 m la codru şi 3 m la crâng.

Subparcela (unitatea amenajistică – u.a.)

Dacă reglementarea producţiei s-ar face numai pe scheletul sistemului parcelar, ar fi dificil de asigurat continuitatea recoltelor şi valorificarea optimă a potenţialului natural, datorită diversităţii condiţiilor staţionale şi de structură din interiorul parcelelor. Or, de aceste condiţii depind şi măsurile de gospodărire sau compoziţiile optime de regenerare, ce pot fi diferite în cuprinsul unei parcele, datorită condiţiilor staţionale şi de arboret.

Creşterea productivităţii pădurilor ar fi imposibilă dacă silvicultorul nu ar avea posibilitatea să studieze, în timp, efectele pe care le are introducerea unor specii pe anumite staţiuni, dacă nu ar putea să estimeze efectul anumitor in- tervenţii silviculturale asupra creşterii arboretelor, în raport cu particularităţile staţionale, în condiţiile în care nu poate introduce alte specii, din diverse motive.

Ca toate acestea să fie posibile, este necesară separarea în interiorul parce- lelor a unor porţiuni cât mai omogene de arboret, porţiuni ce trebuie apoi figurate şi pe hartă, pentru a măsura suprafaţa acestora şi pentru a asigura o orientare uşoară în teren. Acestea sunt unităţile amenajistice (u.a.), sau sub-parcelele. Un al doilea motiv pentru care este necesară această operaţie este de natură statisti- că: când suprafaţa unui arboret creşte, creşte şi diferenţa dintre volumul estimat pe cale statistică şi volumul existent în teren (eroarea de estimaţie).

Aşadar, ori de câte ori este necesar, parcelele trebuie împărţite în sub- parcele, pentru care se folosesc doi termeni, cu semnificaţii diferite: arboretul – ce este o noţiune silviculturală – şi unitatea amenajistică. Aceşti doi termeni semnifică acelaşi lucru: o porţiune de pădure cu acelaşi aspect şi condiţii staţionale omogene.