Organizarea Ecopedologica și Agroturistică a Zonei de Baștină - București

I. Prezentare generală

Oraşul Bucureşti este capitala ţării noastre, cel mai mare oraş si principalul centru politic, administrativ, economic, financiar, bancar, educaţional, ştiinţific şi cultural din Romania.

Geografie.

Are o suprafaţă de 228 km2 şi o populaţie de 1.926.334 (la 18 martie 2002). Din punct de vedere al poziţionării geografice se află situat în S-SE Romaniei, la 54-90 m altitudine, pe râurile Dâmboviţa şi Colentina, la 60 km N de fluviul Dunarea, 120 K S de munţii Carpaţi şi 226 km V de Marea Neagră.

Clima oraşului este temperat - continentală, cu uşuare nuanţe excesive şi cu unele diferenţieri ale temperaturii aerului cauzate de încalzirea suplimentară a retelei stradale din interiorul său. Este caracterizată de veri calde cu temperatura medie in luna iulie de 33°C şi ierni geroase cu temperatura medie in luna ianuarie de -3°C. Precipitaţiile sunt scazute, în medie 585mm pe an, dar au debitul mai ridicat în timpul verii.

Istorie.

Din punct de vedere istoric este menţionat pentru întâia oară în documente oficiale în anul 1945, ca fiind reşedinţa domnitorului Vlad Ţepeş; însă aşzarea are o istorie nedocumentată oficial mult mai veche, mergând până in secolul al XIV-lea.

În timp oraşul a trecut prin perioade de dezvoltare intensă, dar şi prin momente de stagnare, precum acela din secolul al XVII-lea, cand atacurile turcilor şi ale tătarilor au îngrădit pentru o vreme dezvoltarea oraşului. La sfârşitul acestei periode, oraşul a devenit capitala Valahiei şi si-a continuat dezvoltarea pe toata durata secolului al XVIII-lea. În anul 1800 populaţia oraşului se ridica la 50.000 de locuitori. Apărut de timpuriu pe malul stâng al râului Damboviţa, în anul 1862 acest sătuleţ a fost înlocuit de o capitală elegantă cu arhitectură de inspiraţie franceză, din acest motiv fiind cunoscut drept Micul Paris. Dezvoltarea sa a continuat fiind ajutată de apropierea oraşului de rafinariile de petrol, ceea ce a permis ca Bucureştiul sa fie printre primele oraşe iluminate cu gaz lampant din lume (1857). A urmat apoi o explozie demografică ce a mărit numărul de locutori aproape de 6 ori, atingând în 1930 cifra de 650.000, care s-a triplat la randul ei pana in anul 1965, ajungând sa numere 1,5 milioane de locuitori. Comunistii planuiau extinderea marilor bulevarde incepute in secolul al 19-lea. Dupa al doilea razboi mondial s-au construit blocuri mari cu apartamente de tip utilitar fara nici un aspect distinctiv. Un numar de biserici istorice si sinagogi au fost daramate, din ordinul preşedintelui Nicolae Ceausescu, pentru a-si putea pune in aplicare planurile lui de construcţie.

II. Prezentare pedologică

Solurile din Bucuresti

Solurile prezente pe suprafaţa oraşului Bucureşti se impart in trei grupe: cernoziomuri cambice, soluri brun-roşcate şi soluri brun-roşcate luvice.

a) Cernoziomurile cambice sunt definite prin doua orizonturi: unul de tip A molic (Am) cu crome ≤ 2 şi unul de tip B cambic (Bv) avand cel puţin în partea superioară crome < 3,5.

Roca mama pe care s-au format şi au evoluat aceste soluri este constituită în principal din loessuri, depozite loessoide şi luturi. Cu toate acestea unele cernoziomuri cambice s-au dezvoltat pe argile, argile marnoase loessoidizate şi chiar pe marne, calcare si gipsuri.

Din punctul de vedere al proceselor pedogenetice cernoziomurilor cambice le este caracteristic un proces de humificare activă, slab acidă, cu formare de mull tipic. Ele au în general o textură lutoasă, până la lutoargilosă, cu o valoare a densităţii aparente de 1,19 – 1,41%. Porozitatea totală este de 46 - 56%, în timp ce indicele de ofilire este de aproximativ 11%. Această grupa de soluri are pemeabilitate mare, o capacitate de apă în camp de 25 - 30 de procente şi o capacitate de apă utilă de 13 – 21%.

În orizontul Am prezintă structură grăunţoasă-glomerulară şi structură poliedrică-subangulară pentru stratul Bv.

Datorită proprietăţilor fizice şi hidrofizice bune, rezervelor mari de humus şi elemente nutritive, C.c. se folosesc pentru culturi agricole şi se pretează la grâu, porumb, orz, floarea soarelui şi sfeclă de zahăr. Au reacţii destul de bune la îngraşămintele cu azot şi mai slabe la cele cu fosfor.

b) Solurile brun – roşcate se definesc prin orizontul Bt cu crome ≥ 3,5.

Materialul parental al acestor soluri este reprezentat de loess si depozite loessoide şi doar pe unele porţiuni izolate se formeaza pe luturi, argile şi sedimente nisipoase.

În acest tip de soluri are loc un proces de bioacumulare relativ activ, dar orizontul ce conţine humus este mai slab dezvoltat şi mai sarac în nutrimente decat cernoziomurile cambice sau argiloiluviale. Are o reacţie slab acidă.

Solurile brun – roşcate prezintă o textură diferenţiată pe profil, de la mijlocie (lutoasă) sau lutoargiloasă în orizontul Ao, pana la fină(argiloasă) sau mijlocie fină in orizontul Bt. Structura este grăunţoasa medie si mare în primul strat şi columnoid-prismatică bine dezvoltată în cel de-al doilea.

Densitatea aparentă a acestor soluri are valori mijlocii-mari şi de aceea ele sunt afânate, dar moderat tasate.

Coeficientul de ofilire este de 10%, capacitatea de apă în câmp are valoarea de 30%, iar capacitatea de apă utilă este diferenţiată: de la 25% în orizontul superior până la 8% în cel inferior.

Fertilitatea acestei grupe de soluri este în general bună, datorită activităţii biologice cu bioacumulare de tip mull, profunde, compacte şi greu permeabile.

Sunt bune îndeosebi pentru cultura de porumb şi mai puţin pentru alte cereale, deoarece necesitza o agrotehnică adecvată şi cantităţi sporite de îngrăşăminte.

c) Solurile brun – roşcat luviene sunt definite prin prezenţa orizonturilor El şi Bt cu valori şi crome ≥ 3,5.

Pentru a se forma şi dezvolta aceste soluri necesita un material parental format din loess şi depozite loessoide. Cu toate acestea se pot forma si pe nisipuri, luturi şi argile.

Procesul biologie prezinta o bioacumulare slabă, iar în ceea ce priveşte conţinutul de humus, acesta este mai bogat în acizi fulvici decât cel din componenţa solurilor brun – roşcate.

Textura este diferenţiată pe profil, asemenea solurilor brun – roşcate. Astfel în Ao textura este lutoasă, în El lutoasă – nisipolutoasă, iar in Bt textura este lutoargiloasă. Primul orizont prezintă o structură grăunţoasă, cel mijlociu una poliedrică-subangulară, în timp ce ultimul strat are structura prismatică – columnid prismatică.

Din faptul ca densitatea aparentă a acestor soluri este scazută rezultă o stare de afânare şi o porozitate mare a solului. Coeficientul de ofilire este de 16%, capacitatea de apa în câmp are valoarea de 23%, iar capacitatea de apă utilă este de 17% în Ao şi scade treptat pe profil ajungând la 9% in Bt. Acestea sunt soluri cu permeabilitate mare şi au o reacţie de pH moderat acidă.

Solurile brun – roşcate luviale au o fertilitate naturală scazută datorită regimului aerohidric defectuos caracterizat prin exces sau deficit de umiditate, ca urmare a diferenţelor texturale pe profil.

Se pretează la culturile de grâu, porumb, leguminoase, oleaginoasse, pomi fructiferi. Sunt necesare aplicari de îngrăşăminte organice şi minerale, şi de asemenea de amendamente calcaroase.