Pajiști

Capitolul I.

Praticultura este ştiinţa care se ocupă cu studierea culturii pajiştilor şi a plantelor furajere.

Pratologia se referă la studiul interacţiunilor constructive dintre ecosistemele de pajişti şi mediu.

În literatura de specialitate ,noţiunea de pajişte se referă la o gupare vegetală ierboasă,format din mai multe specii de plante din familii botanice diferite.

În Micul dicţionar encoclopedic român (1978),pajiştea este definită,astfel,,teren ocupat de vegetaţie ierbacee perenă,spontană sau cultivată,folosită pentru hrana animalelor prin păşunat sau cosit”.

Pajiştile natural ocupă suprafeţe limitate astăzi fiind anterior defrişate practicându-se în present pe aceste suprafeţe o agricultură intensivă.

Pajiştile naturale secundare ocupă suprafeţele cele mai mari mai ales în zonele cu climat mai umed şi răcoros,favorizând creşterea ierburilor şi unde se folosesc tehnologii special de sporire a producţiei de biomasă.

O clasificare de o importanţă practică mai mare este după modul de valorificare.Din acest punct de vedere terminologia adaptată este cel mai mult folosită în literature de specialitate şi în activitatea practică.

Astfel pentru pajiştile care se folosesc prin păşunat se foloseşte denumirea de păşune(pasture în limba engleză ,pâturage în franceză,weiden în germană,pascolo în italiană,padbişte în rusă).

Pentru pajiştile folosite pentru cosit se utilizează denumirea de fâneaţă(meadow în engleză,pres în franceză,wiesen în germană,prati în italiană,lugos în rusă).

În ultimele decenii s-a adoptat o altă clasificare a pajiştilor care ţine seama de durata de folosinţă a acestora:

-pajişti permanente,

-pajişti temporare.

Pajiştile permanente cuprind cele mai mari suprafeţe de pajişti naturale unde intervenţia omului se face tot mai mult simţită pentru a asigura şi îmbunătăţi compoziţia floristică a vegetaţiei şi a produţiei.

Pajiştile temporare sau pajişti artificial,cultivate,sau semănate au durata de folosinţă scurtă (2-5 ani),se seamănă cu diverse specii de graminee şi leguminoase şi pot intra în rotaţie cu alte culture agricole.

Importanţa pajiştilor:

- sursă primordială de hrană pentru animalele sălbatice şi domestic;

- produse animaliere cu valoare superioară atunci când acestea folosesc pajiştile naturale;

- costul de producţie al ierbii relative mai mic decât fânul obţinut prin tehnologii intensive;

- mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului;

- învelişul vegetal asigură creşterea fertilităţii solului prin îmbunătăţirea structurii ,asigură florei şi faunei subterestre condiţii bune de dezvoltare,se asigură prin aportul azotului fixat de bacteriile simbiotice o creştere a caracteristicilor agrochimice.

Capitolul II.

Înfrăţirea reprezintă una dintre caracteristicile cele mai importante la graminee cu rol în asigurarea multiplicării şi asigurarea perenităţii plantelor.Lăstarii se formează din nodurile bazale ale plantei mamă,fiecare dintre aceştia îşi dezvoltă propriile rădăcini,fiind capabili să trăiască singuri.Prin mărirea suprafeţei de nutriţie creşte capacitatea plantelor în lupta pentru spaţiu şi astfel gramineele ajung să domine vegetaţia pajiştilor.

Formarea continuă a lăstarilor reprezintă şi o posibilitatea de înmulţire pe cale vegetativă a unor graminee ,cum este cazul specie Festuca arundinacea care poate forma în primul an de vegetaţie peste 300 de lăstari,iar în anul al doilea poate să alîjungă până la 500.

În condiţii optime de umiditate , temperatură,lumină şi nutriţie înfrăţirea decurge în mod normal.Condiţiille pe care trebuie să le îndeplinească microclimatul asigurarea continuă cu apă,lumina puternică,temperature cuprinsă între 10-200C ,asigurarea cu elemente fertilizante(mai ales cu N şi P) creşte capacitatea de înfrăţire la graminee.Pe măsura înaintării în vârstă(după anul al treilea de vegetaţie) capacitatea de înfrăţire scade,aceasta şi datorită reducerii spaţiului de nutriţie odată cu creşterea numărului de fraţi în tufă.