Politica Agricolă Comună a UE

Introducere

Politica Agricolă Comună (PAC) este un sistem de subsidii şi programe agricole al Uniunii Europene. Deţine 48% din bugetul UE. PAC combină subsidiile pentru recolte şi pământ, ce poate fi cultivat prin intermediul mecanismelor de susţinere a preţului, incluzând preţuri minime garantate, tarife de import şi cote pe anumite bunuri din afara UE. Obiectivul principal al PAC este să le asigure fermierilor un nivel rezonabil de trai, consumatorilor alimente de calitate şi preţuri corecte, precum şi de a prezerva moştenirea rurală.

Istoric

Crearea PAC a fost propusă de Comisia Europeană. Tratatul de la Roma, din 1957, a înfiinţat Piaţa Comună. Cele şase state interveneau puternic, în mod individual, în sectoarele lor agricole, menţinând preţurile şi supraveghind organizarea fermelor. PAC este văzută des ca un compromis între Franţa şi Germania: industria germană are acces la piaţa franceză, în timp ce Germania va sprijini plata către fermierii francezi. Scopul Politicii Agricole Comune (PAC) este de a asigura fermierilor un nivel de trai echitabil, de a da consumatorilor produse de calitate la preţuri rezonabile, precum şi de a prezerva mediul rural. Datorită PAC, agricultorii beneficiau de subvenţii şi sisteme care le garantau preţuri ridicate, ce îi stimulau să producă mai mult. De asemenea, se acordau ajutoare financiare pentru restructurarea agriculturii, un exemplu fiind sprijinirea investiţiilor în ferme, în scopul dezvoltării şi gestionării capacităţilor lor tehnologice, astfel încât să se poată adapta la condiţiile economice şi sociale ale vremii. Anumite măsuri au fost introduse sub forma unor ajutoare pentru pensionarea anticipată, pentru formarea profesională şi pentru regiunile defavorizate. PAC şi-a atins cu succes obiectivul de autoaprovizionare a Uniunii Europene începând cu anii '80. Cu toate acestea, UE a ajuns să se confrunte dintr-o dată cu excedente aproape permanente din principalele produse agricole, dintre care unele au fost exportate (cu ajutorul subvenţiilor), în timp ce altele au trebuit depozitate sau dispersate în interiorul UE. Aceste măsuri au atras cheltuieli bugetare ridicate, au distorsionat anumite pieţe mondiale, nu au servit întotdeauna cel mai bine intereselor agricultorilor, devenind astfel nepopulare în rândul consumatorilor şi contribuabililor. În acelaşi timp, societatea a devenit tot mai preocupată de durabilitatea agriculturii în contextul protecţiei mediului, Summit-ul mondial de la Rio (1992) fiind, în acest sens, un reper important la începutul anilor '90. Din aceste motive, s-a simţit necesitatea reformării PAC. Multe dintre schimbările importante ale PAC avuseseră deja loc în anii '80, dar s-au accentuat în special la începutul anilor '90. Limitarea producţiei a contribuit la reducerea excedentelor (cotele de lapte din 1983) şi s-a pus un nou accent pe agricultura ecologică. Pentru a beneficia de ajutoare directe, agricultorii au fost nevoiţi să îşi îndrepte atenţia spre piaţă şi să răspundă noilor priorităţi ale publicului (reforma MacSharry din 1992). Această schimbare de strategie, care a avut loc în 1999 prin reforma „Agendei 2000” şi care favorizează competitivitatea agriculturii europene, include, de asemenea, un element fundamental nou – o politică de dezvoltare rurală destinată să încurajeze numeroase iniţiative rurale, ajutând totodată agricultorii să îşi restructureze fermele şi să diversifice şi să îmbunătăţească comercializarea produselor. S-a stabilit un plafon bugetar pentru a asigura contribuabilii că nicio cheltuială legată de PAC nu va scăpa de sub control. În 2003, s-a convenit în cele din urmă asupra unei reforme fundamentale noi. Agricultorii nu mai sunt plătiţi doar pentru a produce produse alimentare. Astăzi, cererea este principala forţă motrice a PAC. Ea ţine seama pe deplin de preocupările consumatorilor şi contribuabililor, lăsând în acelaşi timp agricultorilor din UE libertatea de a-şi adapta producţia la cerinţele pieţei. În trecut, cu cât agricultorii produceau mai mult, cu atât primeau mai multe subvenţii. În viitor, marea majoritate a ajutoarelor destinate fermierilor vor fi plătite independent de cantităţile produse. În cadrul noului sistem, agricultorii vor continua să primească plăţi directe, cu scopul de a menţine stabilitatea veniturilor, dar legătura cu producţia a fost eliminată. În afară de aceasta, agricultorii trebuie să respecte standarde de protecţie a mediului, de siguranţă a alimentelor şi de protecţie a plantelor şi animalelor. În cazul nerespectării acestor standarde, vor risca reduceri ale plăţilor directe de care beneficiază (o condiţie cunoscută sub denumirea de „eco-condiţionalitate”). Eliminarea legăturii dintre subvenţii şi producţie (denumită de obicei „decuplare”) îi va face pe agricultorii UE mai competitivi şi mai orientaţi către piaţă. Aceştia vor fi liberi să producă ceea ce este mai profitabil pentru ei, bucurându-se totodată de dorita stabilitate a venitului. Această serie de reforme a conturat un viitor mai limpede pentru PAC, evidenţiind şi mai mult valoarea pe care o are pentru întreaga societate.

Trăsături distincte ale Politicii Agricole Comune (PAC)

Politica Agricola Comuna este nu numai una dintre primele politici comune, dar este şi printre cele mai importante. Importanţa ei deosebita în cadrul construcţiei comunitare este reflectată prin câteva trăsături distincte:

a) Este o politică prin excelenţă integraţionistă, în mai mare măsură chiar decât Piaţa Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporţie de circa 10% pe cele naţionale. În ce priveste PAC, politicile agricole naţionale au fost inlocuite, pentru marea majoritate a producţiei agricole, de reglementări comune de funcţionare a pieţelor şi comercializare a produselor.

b) Este o politică mare consumatoare de resurse financiare. Politica Agricolă consumă, prin sistemul complex de subvenţii şi alte stimulente financiare, circa jumătate din bugetul comun.

c) Manifesta un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying, considerente altele decât cele economice prevalând adesea in luarea deciziei de politica agricola. Trei sunt ratiunile mjore care justifica de ce factorii politici sunt foarte sensibili la lobby-ul exercitat de producatorii agricoli. Pe de o parte, sectorul agricol este cel care furnizeaza una din

resursele indispensabile existentei umane, si anume hrana. Pe de alta parte, agricultura este un sector traditional, cu radacini adânci in istorie si simbolistici - sub forma traditiilor, cutumelor, legendelor - ce reprezinta izvoare fundamentale în conturarea identitatilor nationale. In sfârsit, organizatiile producatorilor agricoli au capatat o influenta foarte puternica în timpul razboiului, pe care ulterior si-au pastrat-o, iar pe

parcursul dezvoltarii PAC si-au consolidat-o. Conceptia însasi a PAC, de protejare a veniturilor producatorilor agricoli, a avut o contributie însemnata la consolidarea pozitiei acestor organizatii.