Politicq Agricolă Comună - filiera legume-fructe

Filiera legume – fructe

Producţia de legume şi fructe deţine circa 17% în totalul producţiei agricole a Uniunii Europene. Consumul mediu zilnic de legume recomandat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii este de cca. 400 grame.

Acest nivel se atinge în majoritatea statelor membre. Realizarea unui consum satisfăcător constituie un obiectiv important în viitor pentru îmbunătăţirea structurii alimentaţiei populaţiilor din statele membre ale UE, ca element al unui model de consum durabil.

Sectorul legume-fructe a fost orientat spre îmbunătăţirea calităţii produselor şi creşterea exportului. Uniunea Europeană este al doilea mare producător mondial şi un mare consumator de legume şi fructe. Oferta de legume pe piaţa UE se asigură, prioritar, din interiorul acestui spaţiu, statele mediteraneene şi Olanda fiind cele mai mari producătoare de legume şi citrice.

Diversificarea consumului de legume-fructe se asigură însă şi pe seama importurilor. Totodată, ţările mari producătoare exportă cantităţi importante din unele sortimente de legume şi fructe, mai ales procesate. Organizarea pieţei unice de legume şi fructe la nivel comunitar asigură importante beneficii producătorilor şi satisfacerea nevoilor calitative şi de preţ pentru consumatorii din statele membre.

Acestor deziderate răspunde Organizarea Comună de Piaţă a legumelor şi fructelor. Piaţa legumelor şi fructelor este supusă unor puternice presiuni concurenţiale în interiorul fiecărei ţări membre, la nivel comunitar, dar şi pe plan mondial. De aceea au fost necesare măsuri de organizare a pieţei şi pentru acest sector. Pentru legumele şi fructele proaspete primele măsuri pentru Organizarea Comună de Piaţă s-au luat în 1962, iar pentru legumele şi fructele procesate în 1968. Organizările Comune de Piaţă au ca scop realizarea obiectivelor Politicii Agricole Comune: stabilizarea pieţelor, asigurarea unui nivel echitabil al veniturilor agricultorilor, realizarea unor producţii de calitate pentru satisfacerea cerinţelor consumatorilor, etc.

Cadrul general al Organizărilor Comune de Piaţă era iniţial valabil pentru toate produsele şi grupele de produse vegetale. Ulterior, acesta s-a adaptat pe grupe de produse

vegetale la cerinţele pieţei. Numărul Organizărilor Comune de Piaţă a crescut pe parcurs la 21, pe măsura necesităţii menţinerii echilibrului structural al pieţelor şi a stabilirii politicilor de urmat pentru fiecare sector. În fiecare stat membru se respectă reglementările comune de piaţă, dar se organizează filiere de comercializare care funcţionează în funcţie de specificul naţional şi local.

Pentru fiecare tip de OCP s-au elaborat regulamente de bază şi alte reglementări specifice, ca şi reglementări comune pentru mai multe OCP. Conţinutul acestor regulamente s-a schimbat pe parcursul anilor, unele au fost modificate, altele abrogate.

Organizarea Comună de Piaţă a sectorului legume fructe până la reforma Politicii Agricole Comune din 2003

În anul 1968 a fost aprobat de către Consiliu Regulamentul (CE) nr. 234 care stabilea cadrul pentru Organizarea Comună de Piaţă în sectorul culturii plantelor de câmp şi al produselor din floricultură. Pe parcursul timpului, acest regulament a fost modificat. La 28 octombrie 1996 s-a aprobat Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2200/96 privind Organizarea Comună de Piaţă în sectorul fructelor şi al legumelor transformate, acesta din urmă fiind deasemenea modificat în repetate rânduri, în funcţie de evoluţiile pieţei.

Reglementările cuprinse în aceste documente de bază sunt completate şi de alte regulemente ale Consiliului. Astfel, Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2200/96 a fost amendat de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2699/2000 şi Regulamentul Comisiei nr. 1432/2003, care stabileşte suprafeţele garantate pentru nuci. Măsurile de reformă a PAC după anul 1992 au urmărit simplificarea cadrului de reglementare a OCP.

A fost creat astfel cadrul juridic orizontal pentru toate plăţile directe, care asigură un regim de plată unică aplicat ulterior în baza Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1782/2003 privind stabilirea normelor comune pentru schemele de sprijin direct în cadrul PAC şi a sprijinului pentru agricultori. Reglementările privind OCP a legumelor şi fructelor sau simplificat semnificativ prin reducerea şi eliminarea unor subvenţii şi restrângerea susţinerii pentru retragerea unor produse de pe piaţă, urmărindu-se încurajarea producătorilor pentru a se orienta spre cerinţele pieţei.

S-a redus treptat compensaţia de retragere pentru cultura de conopidă, dar a rămas preţul de intrare pe piaţă (din exterior) la tomate, castraveţi şi unele sortimente de fructe. S-au eliminat ajutoarele de producţie şi preţul minim la producător şi s-a introdus, din 2001-2002, un ajutor pentru materia primă destinată industrializării tomatelor. În urma măsurilor de reformă din anul 2000 s-au încurajat producătorii agricoli să se grupeze în „organizaţii de producători” în vederea întăririi rolului lor pe piaţă şi a integrării avantajoase pe filiera de comercializare a legumelor şi fructelor.

O modificare de substanţă a OCP în sectorul fructelor a avut loc în anul 2001, când s-a înlocuit plafonul dublu al ajutorului comunitar pentru fondurile operaţionale destinate organizaţiilor de producători cu un plafon unic. La nivelul UE15 erau, după măsurile de reformă din 2003, cca. 1400 organizaţii de producători, care deţineau cca. 40% din volumul total al producţiei de legume şi fructe. Totodată, a avut loc un proces de concentrare a suprafeţelor şi a producţiilor pe exploataţie. Din 63000 exploataţii la nivelul UE15 care produceau legume şi fructe pentru comercializare numai cca. 14,5% erau specializate în producţia de fructe şi legume. În anul 2003, exploataţiile comerciale, de dimensiune economică europeană (cca. 16 UDE) aveau o suprafaţă medie de peste 22,5 ha.

Dar, exploataţiile specializate în producerea de legume şi fructeaveau o dimensiune medie de numai 4,1 ha. Fructele şi legumele se produc nu numai în exploataţii specializate, ci şi în exploataţii mixte. Numărul şi dimensiunile exploataţiilor, ca şi a grupurilor de producători de legume şi fructe, diferă de la ţară la ţară.