Progresul tehnic în agricultură

I. SCURT ISTORIC AL PROGRESULUI TEHNIC ÎN AGRICULTURĂ

Ideea dezvoltării cu prioritate a agriculturii a stat în atenția așa-numiților samanatoristi (grupați in jurul lui Nicolae Iorga) și a poporanistilor (conduși de Constantin Stere).

Activitatea agricola antebelica se desfăsura pe principii extensive și neraționale, înregistrând un nivel scăzut al investițiilor, practicând modalități de cultivare strict tradiționale si apelând în proportie mica la utilizarea unor metode performante sau la folosirea îngrasamintelor chimice. Inzestrarea tehnica era modesta (de pilda, valoarea inventarului nostru agricol era de 3 ori mai mica decât în Polonia).

In intervalul 1945-1989 politica economica era fundamentata pe doctrina comunista - agricultura a fost considerata ramura de baza dar industria prioritara. Configurarea economiei nationale a devenit treptat industrial-agrara.

Dupa 1989 problemele majore ale agriculturii românești sunt date de fărâmițarea terenurilor în mici gospodării de subzistență familială, lipsa investițiilor în ferme mari, private, sau a asociațiilor agricole care să permită lucrarea mecanizată a terenurilor, dificultatea accesării fondurilor nerambursabile grantate de UE fermierilor români din cauza lipsei fondurilor de cofinanțare. Politica agricolă comunitară (PAC) s-a dorit a fi, într-un astfel de context, soluția pentru atingerea a trei categorii de obiective:

- economice: promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor, creșterea producției agricole;

- sociale: nivel de viață echitabil pentru agricultori, prețuri rezonabile pentru consumatori;

- politice: garantarea securității alimentare.

II. EFICIENȚA EXTINDERII PROGRESULUI TEHNIC ÎN RAPORT CU DIFERITELE RESURSE ALE AGRICULTURII

Agricultura, spre deosebire de alte ramuri prezintă anumite particularități, care decurg din împletirea strânsă a procesului de muncă cu cel biologic. Acest fapt face, în principal, ca și progresul tehnic să se manifeste în forme specifice de la o resursă la alta, în raport cu perioadele de participare la procesul biologic și cu forma lor concretă de acțiune. De aceea, considerăm că este necesară analizarea distinctă a eficienței extinderii progresului tehnic în raport cu diferitele resurse ale agriculturii.

În cele ce urmează ne propunem să surprindem câteva aspecte legate de eficiența progresului tehnic introdus prin mecanizare și prin ameliorarea liniilor, soiurilor și hibrizilor.

II.1. Probleme ale introducerii și extinderii mecanizării

Câteva considerente au făcut ca multă vreme dotarea tehnică a agriculturii să apară ca neeficientă, să lipsească stimulentul economic pentru mecanizarea agriculturii.

Datorită caracterului discontinuu al procesului de muncă, mașinile agricole nu sunt utilizate o mare parte din anul calendaristic, pentru unele din acestea, perioada optimă de utilizare reducându-se la numai 10-20 de zile pe an. În plus, mașina agricolă deplasându-se pe drumuri puțin amenajate și pe câmp se uzează mai repede.

Lipsa de uniformitate a terenurilor și a exemplarelor de plante sau animale mici nu permite mecanizarea unor operații până la un anumit nivel de dezvoltare ridicat al ingineriei tehnice și ingineriei genetice. O importanță deosebită o are faptul că salariile în agricultură sunt inferioare celor din industrie și alte ramuri economice. În ultimele trei decenii, în țările dezvoltate economic s-a constatat că investițiile în agricultură au început să crească mai repede decât în industrie, astfel că pentru unele dintre acestea dotarea tehnică a muncii cu mașini este destul de apropiată de cea din industria prelucrătoare. Inversarea tendințelor în favoarea agriculturii poate fi explicată prin importante modificări calitative:

capacitatea unor mașini agricole de a avea utilizări multiple ceea ce duce la mărirea duratei anuale de folosire;

organizarea în stil industrial a unor culturi agricole, eliminând tot mai mult caracterul discontinuu al procesului de muncă și posibilitatea efectuării în paralel a mai multor operații (crescătoriile de păsări, culturile de seră);

îmbunătățirea materialelor constructive a făcut ca și în industrie să apară tendința ca unele mașini și utilaje să fie amplasate în aer liber, iar calitatea căilor de acces s-a ameliorat;

obținerea de linii, soiuri și hibrizi cu o uniformitate sporită în ceea ce privește înălțimea plantei, înălțimea amplasării rodului și orientarea acestuia, perioada de recoltare etc.;

efectuarea cu ajutorul mașinilor a unor operații mai complicate, în special, privitor la capacitatea selectivă;

intensificarea colaborării dintre ingineri și biologi la elaborarea noilor mașini;

tendința de reducere substanțială a decalajului dintre salariile din industrie și agricultură, care poate fi explicată atât prin politica oficială de subvenționare a agriculturii, cât și prin diminuarea decalajelor în ceea ce privește productivitatea muncii.