Regiunile rurale din România între dezvoltare și subdezvoltare

Dezvoltarea rurală necesită o atenție deosebită în cadrul mai larg al dezvoltării teritoriale, unde se constată o pronunțată asimetrie datorată faptului că timp de mai bine de un secol, societatea industrială a determinat dezvoltarea orașelor în detrimentul a numeroase zone rurale, în special a celor din ruralul intermediar și periferic.

În Europa, ruralul este definit prin dimensiunea colectivităților, modul de utilizare a terenurilor, activitățile economice și culturale și amenajările specifice. La nivel european, clasificarea așezărilor drept rurale, după populație, se face diferit de la țară la țară, pragul variind de la 200 de locuitori (Danemarca, Islanda, Norvegia, Suedia), la 2000 (Franța, Luxemburg, Spania), sau chiar 10 000 de locuitori (Elveția, Portugalia). Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) consideră așezări rurale acele zone în care densitatea este inferioară valorii de 150 locuitori/km2. Conform acestui criteriu, țara noastră ar fi predominant rurală, doar capitala și câteva județe (Ilfov, Prahova, Iași) putându-se încadra în categoria spațiilor urbane.

În România, în anul 2014, populația rurală număra 9.195.250 de locuitori, adică 46,1% din populația totală a țării, în scădere cu 1,03% față de anul 2003. Echilibrul migratoriu este doar aparent, spațiul rural a pierdut și pierde în continuare cea mai importantă dintre resursele sale, resursa umană, în absența căreia punerea în valoare a bogățiilor naturale este dificilă. Migrația rural-urban înregistrată între 1990 și 2012 a fost de 2.240.183 de persoane, satele fiind expuse în continuare depopulării începute în timpul industrializării economiei din regimul comunist. Migrația inversă, urban-rural a fost în aceeași perioadă, de 1.890.807 persoane, dar remigrarea s-a făcut preponderent spre ruralul adiacent orașelor mari.

Astfel, zonele periurbane care au constituit oportunități facile de dezvoltări imobiliare (aproape de accesul rutier, de rețelele de utilități și de locurile de muncă oferite de oraș) au devenit practic prelungiri ale orașelor, cel mai adesea în contiguitate cu teritoriul acestora pierzând caracterul rural și stilul de viață generat de profilul agricol, urâțind teritoriul prin densitatea și calitatea construcțiilor. Ruralul intermediar este marcat de depopulare, de infrastructura deficitară și de o incoerență structurală la nivelul rețelei de localități. Așezările urbane mici care ar trebui să sprijine ruralul adiacent, sunt ele însele în declin. Scăderea populației unora dintre acestea sub pragul de 10000 de locuitori, le exclude de pe lista aşezărilor eligibile să primească finanţare prin Programul Operațional Regional (POR), iar satele care aparțin administrativ de acestea nu beneficiază de niciuna dintre liniile de finanţare ale Planului Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR). Ruralul periferic este zona cea mai afectată de actualele politici de dezvoltare. Acesta a devenit un spațiu fragil, expus celor 3 mari dezastre din Romînia contemporană (demografic, forestier și abandonarea agriculturii sistematice) și este practic deconectat de la procesul de dezvoltare.

La nivel declarativ, relațiile rural-urban trebuie să asigure accesul regiunilor rurale la funcţiunile urbane. Constituirea reţelelor de localități trebuie să aibă în vedere relațiile oraş-sat, pentru a crea un țesut echilibrat, diversificarea economei zonelor rurale, dezvoltarea spaţiilor de agrement, protecţia şi valorificarea patrimoniului natural şi cultural. Încurajarea dezvoltării integrate în zone urbane, rurale și cu specific etno-cultural aparte, în scopul facilitării sinergiei dintre acestea și a unei mai bune exploatări a valorilor locale, este menționată și printre prioritățile Strategiei Europa 2020. În România, parteneriatul oraș-sat rămâne deocamdată, doar un deziderat. Ruralul reprezintă o categorie subordonată intereselor urbanului, acesta din urmă hrănindu-și bunăstarea pe seama resurselor din mediul rural. În ultimii 40 de ani, în România ruralul a constituit un important rezervor de salariați, asigurând aproximativ 50% din forța de muncă pentru dezvoltarea României (industrie, comerț, servicii). Transferul de populație, care continuă și în prezent, conduce la aglomerarea urbanului și la gestionarea tot mai dificilă și complicată a acestuia, și în același timp privează ruralul de resursa cea mai importantă pentru dezvoltare.