Sfecla de Zahăr

IMPORTANŢA ŞI RĂSPÂNDIREA

1.1 Importanţa

Pe plan mondial este a doua sursă de zahăr după trestia de zahăr, produs indispensabil pentru alimentaţia omului, datorită valorii energetice mari (4000 cal./kg faţă de carne şi pâine 1500, respectiv 2200 cal./kg).

-Sfecla furnizează aproximativ 40-45 % din producţia mondială de zahăr.

-Pe lângă alimentaţie, zahărul constituie o materie primă pentru:

-obţinerea glicerinei şi levulozei

-producerea de alcool etilic

-obţinerea acizilor lactic şi citric

-carburanţilor speciali

-realizarea lactoprenului (material plastic vulcanizibil) şi dextranului (pentru plasma artificială)

-ca mediu de cultură pentru obţinerea penicilinei

Produsele secundare din procesul de fabricare a zahărului sunt:

Melasa – 4-5 % din greutatea sfeclei industriale conţine:

50 % zaharoză, 10-12 % substanţe extractive nezaharoase, 5-10 % proteine, 7-9 % cenuşă şi 20 % apă

Se foloseşte în industria alcoolului şi în industria drojdiei furajere

şi ca furaj.

Spuma de defecare (nămolul) conţine 92,5 CaCO3 şi 2,15 % MgO, se foloseşte ca amendament pe terenurile acide.

Borhotul, se utilizează în hrana animalelor singur sau amestec cu furaje grosiere.

Tăiţei – se utilizează în hrana animalelor în stare proaspătă, însilozaţi sau uscaţi.

Frunzele şi coletele reprezintă 40-50 % din producţia totală de sfeclă. Se folosesc în hrana animalelor ca nutreţ verde, murat sau uscat.

Rădăcina de sfeclă împreună cu frunzele şi coletele conţin 5876 U.N.

Din punct de vedere agricol, este tipul de cultură intensivă eficientă. Este o excelentă plantă de asolament şi produce cel mai mare număr de calorii la unitatea de suprafaţă (din climatul temperat), sfecla pentru zahăr are şi unele inconveniente:

- cerinţe ridicate faţă de condiţiile pedoclimatice

- cantitate mare de transportat şi prelucrat

- atacată de un număr mare de boli şi dăunători

- păstrarea dificilă a rădăcinilor.

1.2 Răspândire

Sfecla este cunoscută şi folosită în alimentaţia omului încă din antichitate (4000 de ani î.Ch.). Confirmarea prezenţei zahărului în rădăcina de sfeclă a fost făcută de Sigismund Maggraf, în anul 1747.

În anul 1802 s-a înfiinţat prima fabrică de zahăr în Prusia.

Îşi are originea în bazinul mediteranean de unde s-a răspândit în zonele nordice ale Europei. Suprafaţa mondială cultivată cu sfeclă este de cca. 8 mil. ha din care peste 85 % se găseşte în Europa. Cei mai mari cultivatori de sfeclă sunt: Franţa, Germania, Polonia, Turcia, Italia, ţările C.S.I, etc.

În România, sfecla pentru zahăr a fost introdusă în cultură în jurul anului 1831 (în Transilvania). În perioada 1875-1876 s-au construit primele fabrici care obţineau zahărul din sfecla (Sascut şi Chitila).

Suprafaţa cultivată cu sfecla pentru zahăr a scăzut de la cca. 201.573 ha în anul 1991 la cca. 30-40.000 ha în anul 2003.

România a dispus în anul 1990 de cca. 33 de fabrici de zahăr, în prezent fiind în funcţionare 4-5 şi acelea lucrează mai mult zahăr brut provenit din trestie.

Necesarul de consum de zahăr anual în România este de cca. 550.000 t, din care producem sub 100.000 t, restul fiind importat.

În contextul actual în faţa concurenţei zahărului din trestie, suprafeţele cu sfeclă se restrâng cultura având şanse în viitor numai prin creşterea conţinutului de zahăr din rădăcini şi perfecţionarea tehnologiei de extragere.

2. SISTEMATICA ŞI SOIURI

2.1 Sistematica

Sfecla face parte din familia Chenopodiaceae, genul Beta, care cuprinde mai multe specii (I.Fazecaş,1964) împărţite pe mai multe secţii:

1. Vulgaris (2 n = 18), cu specii bianuale şi perene. Din această secţie face parte şi Beta vulgaris.

2. Carolline (2 n =18 sau 2 n = 36 sau 2 n = 54).

Cuprind specii perene (Beta lomatogena).

3. Nanae – în care se găseşte încadrată specia Beta nane.

4. Patellares (2 n = 18), cuprinde specii anuale, bienale şi perene.

Specia extinsă în cultură este Beta vulgaris cu cinci subspecii din care cea mai importantă este ssp.vulgaris cu patru convarietăţi:

B. vulgaris saccharifera - pentru zahăr

2. B. vulgaris crassa - pentru furaj

3. B. vulgaris cruenta – pentru salate

4. B.vulgaris cycla – pentru salate

2.2 Soiurile

În cea mai mare parte în practica agricolă se folosesc hibrizi de sfeclă după forma rădăcinii, capacitatea de a emite lăstarii în primul an de vegetaţie şi conţinutului de zahăr, soiurile de sfeclă pentru zahăr se împart în patru tipuri:

Tipul E – productiv, cu rădăcini ovale, conţinut de zahăr mai scăzut (16-18 %). Sunt tardive, cu lăstărire slabă în primul an de vegetaţie.

Tipul N – normal cu rădăcini conice cu colet mic. Are cu 0,5 % mai mult zahăr decât tipul E.

Are o capacitate de producţie ridicată şi plasticitate ecologică mare.

Tipul Z – bogat în zahăr, cu rădăcină conic-alungită, conţine cu 0,8 – 1,6 % mai mult zahăr decât tipul N dar mai slab productiv. Emite frecvent lăstari floriferi în primul an de vegetaţie. Dă producţii mai mici de rădăcini.

Tipul ZZ – foarte bogat în zahăr, are rădăcini mici, foarte precoce, conţine cu 0,6 – 1,1 % mai mult zahăr decât tipul Z. Emit frecvent lăstari în primul an de vegetaţie.

După setul cromozomal soiurile de sfeclă pentru zahăr se împart:

-soiurile diploide (2 n = 18 cromozomi);

-soiurile poliploide rezultate din încrucişarea soiurilor diploide cu cele tetraploide (4 n = 36)

După numărul de nucule în glomerule soiurile de sfeclă sunt:

-monogerme, cu o singură nuculă (sămânţă)

-plurigerme, cu mai multe nucule (seminţe) în glomerul.

În cultură sunt extinse soiurile de sfeclă monogerme care prezintă câteva avantaje:

-se elimină lucrarea de segmentare mecanică (monogermie tehnică);

-se elimină răritul în cursul vegetaţiei, care este o lucrare foarte costisitoare;

-permite mecanizarea completă a culturii de sfeclă;

-creşte eficienţa economică a culturii de sfeclă;

Atât soiurile monogerme, cât şi cele plurigerme pot fi diploide sau poliploide.