Streptococii

Streptococii sunt microorganisme sferice, aranjate caracteristic în lanţuri şi larg răspândite în natură. Unii fac parte din flora umană normală, alţii se asociază cu importante maladii umane care îi atribuie parţial infecţiei streptococice şi parţial în ceea ce priveşte sensibilitatea lor. Ei produc diferite substanţe extracelulalre şi enzime. Aptitudinea lor de a hemoliza globulele roşii cu grade variabile constituie o metodă importantă de clasificare.

Morfologie şi identificare

A. Organisme tipice: Cocii indivuduali sunt sfercici sau ovoidali şi sunt aranjaţi în lanţuri. Cocii se împart într-un plan perpendicular cu axa de-a lungul lanţului. Membrii acestui lanţ au adesea o aparanţă diplococică frapantă şi ocazional, se pot vedea forme asemănătoare cu bastonaşe. Lungimea lanţurilor variază mult, condiţionate fiind de factorii de mediu.

Unii streptococi produc un polysaccharide capsular comparabil cu cel al pneumococilor. Majoritatea varietăţilor grupelor A şi C produc capsule compuse din acid hialuronic. Capsulele sunt cele mai importante în culturile foarte tinere. Ele împiedică fagocitoza. Peretele cellular streptococic conţine proteine(antigeni M, T, R), hidraţi de carbon(specifici grupei) şi mucopeptide.

B: Cultura: Majoritatea streptococilor cresc în mediu solid ca şi colonii discoide, de obicei de 1-2mm în diametru. Varietăţile grupuli A care produc material capsular dau naştere adesea coloniilor mucoide. Studiem, mai jos, coloniile mate şi lucitoare ale varietăţilor grupei A.

C. Caracteristici de creştere: Energia se obţine mai ales prin utilizarea zaharurilor. Creşterea streptococilor tinde a fi mediocră în mediu solid sau în bulion, cu excepţia îmbogăţirii cu sânge sau lichide tisulare. Nevoile nutritive variază mult de la o specie la alta. Patogenii omului sunt cei mai exigenţi, necesitând mai mulţi factori de creştere. Creşterea şi hemoliza sunt favorizate de adăugarea de 10% de CO2.

Atunci când majoritatea streptococilor patogeni hemolitici cresc cel mai bine la 37°C , enterococii gupului D cresc bine între 15° şi 45°C. Enterococii cresc de asemenea în concentraţii puternice (6,5%) de clorură de sodiu şi în 0,1% albastru de metilen. Majoritatea streptococilor sunt facultativ anaerobi, dar unele varietăţi de infecţii chirurgicale sunt în mod necesar anaerobe.Alte caracteristici sunt tratate mai jos.

D. Variaţia: Variante ale aceleeşi varietăţi de streptococi pot prezenta colonii de forme diferite. Acest lucru este cu adevărat remarcabil în varităţile grupului A care dau naştere coloniilor mate sau lucitoare. Coloniile mate consistă în organisme care produc multă proteină M. Astfel de organisme tind să fie virulente şi relativ non-susceptibile la fagocitozei leucocitelor umane. Coloniile lucitoare tind să producă puţină proteină M şi sunt adesea nevirulente.

Structura antigenică

Streptococii hemolitici se pot împărţi în grupe serologice(A-O) şi unele grupe se pot subîmpărţi în tipuri. Regăsim mai multe substanţe antigenice:

1. Hidrat de carbon C. Această substanţă se află în peretele celular al mai multor streptococi şi formează baza determinării grupelor serologice(Lancefield A-O). Putem prepara extracte de hidrat de carbon C pentru a „grupa” streptococii prin extracţie de cultură centrifugă cu acid clorhidric cald sau cu formamidă, prin liză enzimatică a celulelor streptococice(de exemplu cu pepsină, tripsină sau enzime derivate din streptocmzces albus); sau prin suspensii celulare menţinute timp de 15 minute în autoclavă la o presiune de 15 lb. Specificitatea serologică a hidraţilor de carbon C se determină de un amino-zahar. Pentru streptococii grupului A este ramnoza N acetil-glucozamină; pentru grupa F este glucopiranozil N- acetil- glucozamină.

2. Proteina M: Această substanţă se asociază strâns virulenţei streptococilor grupei A şi apare în primul rând la organisme producătoare de colonii mate sau mucoide. Pasajul repetat în mediu artificial poate duce la pierderea producerii de proteină M, producere care se poate restaura prin pasaj rapid repetat în mediu animal. Proteina M intervine în ingestia streptococilor virulenţi de către celule fagocite. Formele L de streptococi în creştere produc proteină M şi acid hialuronic de asemenea.

Proteina M este prezentă în extracte streptococice ale grupei A obţinute cu acid hialuronic cald. Această proteină determină specificitatea tipului de streptococi al grupului A, cum este demonstrat de recaţiile de aglutinare sau de precipitare cu serumuri specifice tipului absorbit. Grupul A cuprinde mai mult de 50 de tipuri. Acestea sunt desemnate de cifre arabe.

3. Substanţa T: Acest antigen nu are o relaţie de afinitate cu virulenţa streptococilor. El este distrus de extracţia acidă şi de căldură şi aşa el este separat de proteina M. Îl putem obţine din streptococi prin digestie proteolitică(care distruge rapid proteinele M) şi permite diferenţierea anumitor tipuri. Alte tipuri împart aceeaşi substanţă T. Un alt antigen de suprafaţă a fost numit proteina R.

4. Nucleoproteine: Extracţia de streptococi cu un alcalin slab liber amestecurilor de proteine şi de alte substanţe cu puţină specificitate serologică, numite substanţe P, care reprezintă probabil majoritatea părţii corpului celular streptococic.

Toxine şi enzime

Mai mult de 20 de produse extracelulare antigenice sunt elaborate de streptococii gupului A, dintre care următorii:

1. Streptokinaza(fibrinolizina) este produsă de mai multe varietăţi streptococice beta hemolitice. Ea transformă plasminogenul serumului uman în plasmidă, o enzimă proteolitică activă care digeră fibrina şi alte proteine. Această digestie poate fi împiedicată de inhibitori serici nespecifici şi de un aticorp specific, antistreptokinaza, formată ca un răspuns la o expunere anterioară streptokinayei. Streptokinaza se foloseşte în terapie pentru a distruge adeziuni recente şi bariere de fibrină.

2. Streptodornaza(dezoxiribonucleaza streptococică) este o enzimă care depolimerizează dezoxiribonucleoproteinele şi acidul deyoxiribonucleic(AND). Activitatea enzimatică se poate măsura prin scăderea vâscozităţii soluţiilor de ADN cunoscute. Exudatele purulente datorează vâscozitatea lor în mare parte dezoxiribonucleoproteinei. Streptodornaza se utilizează în terapie pentru a lichefia exudates vâscoase. Amestecuri de streptodornază şi de streptokinază servesc la „debridarea enzimatică”. Ei favorizează lichefierea exudatelor şi la distrugerea barierei de fibrină. În acest mod suprimarea puroiului şi ţesutului necrotic este uşurată, medicamentele antimicrobiene găsesc un acces mai bun şi suprafeţele infectate vindecate mai rapid.

3. Hialuronidaza este o enzimă care scindează acidul hialuronic, un component importnat al substanţei de bază al ţesutului conjunctiv. Astfel hialuronidazele sunt antigenici şi specifici pentru fiecare sursă bacteriană sau a ţesutului. După infectarea cu organisme producătoare de hialuronidaze, găsim anticorpi specifici în serum. Folosim hialuronidază purificată în terapie pentru a facilita diseminarea şi absorţia lichidelor injectate în ţesuturi.

4. Toxina eritrogenă este o toxină solubilă care rezistă la o căldură de 60°C mai multe ore, dar ea este distrusă prin fierbere timp de 1 ora. Toxina eritrogenă este responsabilă de erupţia care apare în febra scarlatină. Singurele varietăţi care elaborează aceste toxină pot cauza febra scarlatină. Toxina eritrogenă este elaborată de către streptococii lizogeni. Varietăţile lipsite de genomul fagic temperat nu produc toxina. Un streptococ netoxic va produce o toxină eritrogenă după conversie lizogenă. Toxina eritrogenă este antigenică, dând naştere la formarea de antitoxină specifică care neutralizează toxina. Persoanele care posedă o asemenea antitoxină sunt imune la erupţie , oricât de susceptibilă ar fi infecţia streptococică. Ca teste de neutralizare toxină-antitixină cu serumuri de antitoxina specifică am demonstrat că există câteva diferenţe calitative minore între toxinele eritrogene produse de deferitele varietăţi. Testul lui Dick pune în evidenţă susceptibilitatea toxinei eritrogene.