Tehnologia de cultivare la șofrănel în sistem ecologic

1.Introducere

Progresul umanității se bazează, în general, pe noile descoperiri tehnico-științifice. Uneori însă, dezvoltarea societății umane impune reactivarea unor sisteme tehnologice mai vechi, precum sistemele de agricultură ecologică, dar singurele eficiente în soluționarea unor probleme grave de mediu și de sănătate (Toncea, 2002).

Agricutura ecologică promovează sisteme de producție durabile, diversificate și echilibrate, în vederea prevenirii poluării recoltei și mediului. Producția ecologică în cultura plantelor, fără utilizarea produselor tradiționale nocive, cunoaște o preocupare specială de câteva decenii în țările dezvoltate economic.

Bazele teoretice ale agriculturii ecologice au fost puse între anii 1920 - 1960, imediat după începerea procesului de industrializare a agriculturii (Papacostea, 1981 și Stoian, 2005) și declanșarea „revoluției verzi, de către Rudolf STEINER în Germania, fondatorul conceptului de „agricultură biodinamică”

Agricultura ecologică urmărește armonizarea interacțiunilor dinamice dintre sol, plante, animale și om sau, cu alte cuvinte, dintre oferta ecologică, economică și socială a agroecosistemelor și nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte și de locuit. Fiind un tip de agricultură durabilă (Toncea, 1999), scopul agriculturii ecologice poate fi exprimat printr-o funcție de tip mini - max: maximizarea producțiilor și minimizarea efectelor secundare negative ale activităților agricole (Toncea, 1997 și 1999)

Obiective privind plantele cultivate :

- integrarea naturală, inclusiv cosmică, a speciilor și varietăților cultivate. Orice plantă cultivată își are originea în natură, în anumite ecosisteme numite centre de origine. Cele mai multe specii cultivate sunt însă răspândite în afara acestora, inclusiv în zone agricole de pe alte continente, în condiții naturale foarte diferite.

- optimizarea structurilor agricole vegetale. Există numeroase motive pentru ca între plantele cultivate pe de o parte și între acestea și cele necultivate să existe un raport optim ca număr și suprafață ocupată.

- dimensionarea corespunzătoare a spațiului de nutriție. În fermele ecologice densitatea plantelor la recoltare este mai mică decât în cele convenționale. În acest fel plantele beneficiază de spații de nutriție mai mari pentru a fi mai viguroase și mai sănătoase.

- refacerea echilibrelor naturale privind circuitul apei și al elementelor nutritive și infestarea cu buruieni, boli, insecte și alți dăunători;

Agricultura ecologică propriu-zisă (organică sau biologică) este un sistem de agricultură orientat spre:

- obținerea de produse agricole cu calități nutritive ridicate: fără reziduuri de pesticide; cu conținut mare de substanțe nutritive - substanță uscată, proteine, aminoacizi esențiali, glucide, grăsimi, vitamine, microelemente etc; calități superioare de păstrare și culinare; calități organoleptice (savoare); digestibilitate bună etc.;

- ameliorarea fertilității solurilor: creșterea conținutului de humus; corectarea acidității și a carențelor de elemente nutritive; îmbunătățirea însușirilor fizice și hidrofizice, redresarea activității biologice etc.;

- eliminarea tuturor formelor de poluare a solului, apei și aerului.

Adepții agriculturii organice (biologice, ecologice) se preocupă, aproximativ în aceeași măsură, și de soluționarea problemelor privind:

- reducerea migrării populației de la sat la oraș: îmbunătățirea condițiilor de valorificare a producției și menținerea viabilă a gospodăriilor și fermelor mici și mijlocii;

- diminuarea consumului de energie neregenerabilă: reducerea volumului de lucrări mecanice și a consumului specific de carburanți și lubrifianți;

- îmbunătățirea condițiilor de viață ale animalelor: asigurarea nu numai a nevoilor fiziologice, dar și a principiilor umane de îngrijire, care exclud creșterea în bacterii, concentrarea excesivă, etc.

Pentru realizarea acestor obiective, agricultura ecologică folosește atât tehnici convenționale (modificate corespunzător principiilor agriculturii ecologice), cât și tehnici noi, special elaborate pentru înlocuirea celor intensive. Astfel, producția vegetală ecologică se bazează pe rotații lungi (în care să intre, obligatoriu, o plantă leguminoasă, anuală sau perenă sau/și una pentru îngrășământ verde), pe lucrările solului (care afânează solul și încorporează superficial îngrășămintele organice), pe lupta integrată (prin folosirea metodelor preventive și curative, mecanice și biologice, împotriva dăunătorilor) și pe fertilizarea cu îngrășăminte organice (gunoi de grajd, compost, resturi vegetale, îngrășăminte verzi și bacteriene), precum și cu minerale neprelucrate chimic (pe bază de calciu, siliciu, magneziu, fosfor, potasiu și microelemente).

Trecerea de la agricultura convențională la agricultura ecologică este relativ dificilă și durează 1 - 3 ani sau o rotație, în funcție de gradul de intensivizare al sistemului înainte de conversie. Pentru a avea certitudinea că ferma, gospodăria, asociația, societatea sau întreprinderea este organică (biologică, ecologică), trebuie ca acestea să fie controlate amănunțit și de mai multe ori de către o instituție de certificare abilitată de către stat sau/și de Comisia Economică Europeană (CEE) sau Federația Internațională a Mișcărilor de Agricultură Organică (IFOAM). Certificarea costă însă destul de mult, iar procedura este, din păcate, destul de birocratică