Teoria Producției Alimentare

TEORIA PRODUCŢIEI ALIMENTARE

Într-un concept managerial, realizarea producţiei agroalimentare, sporirea ei continuă, reducerea cheltuielilor pe unitatea de produs şi creşterea profitului, nu se poate realiza organizând producţia în mod întâmplător ci, în procesul managerial este necesar să se realizeze între factorii de producţie folosiţi pentru sporirea nivelelor de producţie o anumită relaţie funcţională care tinde spre relaţia optimă.

Un manager care se ocupă cu organizarea producţiei agroalimentare are de întâmpinat un număr mare de probleme, create de faptul că economia se dezvoltă în condiţii naturale date, cu material biologic şi cu mijloace de producţie (capital) prin care omul intervine pentru a realiza o producţie mai mare.

Complexitatea problemelor care apar în această triplă relaţie, face tocmai ca activitatea managerială să nu se poată lipsi de studiul, de evidenţierea influenţelor directe intercondiţionale şi recurente a factorilor de producţie.

Managerul este pus la conducerea întreprinderii pentru ca să se rezolve problemele tehnice de conducere şi de organizarea producţiei.

Problema se pune de unde începe. Are în spate trecutul, care constituie incontestabil un bagaj deosebit de important de cunoştinţe, dar însuşi prin funcţia sa managerul este nevoit să depăşească acest lucru, să dezvolte producţia din toate punctele de vedere. Plecând de la cunoştinţele elaborate de tehnica şi tehnologia modernă, el trebuie să prevadă următoarea combinaţie a factorilor, pentru ca să realizeze un proces dinamic de dezvoltare atât din punct de vedere productiv, cât şi economic.

În ajutorul său vine studiul funcţionalităţii factorilor, care a fost deja stabilit pe bază ştiinţifică, cercetare şi de experienţă pentru fiecare condiţie naturală, conţinut biologic şi factor economic de producţie, etc.

Numai prin combinaţia optimă a funcţionalităţii factorului se poate realiza un progres.

De aceea, în activitatea sa managerială el este obligat să apeleze la studii tehnico-economice, care să-i prezinte funcţionalitatea şi combinaţia optimă a factorilor.

Deocamdată, acest lucru se realizează cu ajutorul cunoştinţelor empirice pe care le are managerul. Cu cât are mai multe cunoştinţe din trecut, cu atât elementul tradiţional primează, influenţează decizia sa. De aceea, managerul trebuie să facă eforturi în direcţia înnoirii proceselor de producţie, să caute ca, în raport cu factorii de care dispune sau pe care îi poate atrage în procesul de producţie, să obţină noi cunoştinţe care să-l ajute să se organizeze în aşa fel încât să ajungă la relaţii optime între factorii de producţie.

Cu cât se dezvoltă teoria şi tehnica electronică de calcul, care poate prelucra un volum mare de informaţie, scoţând în evidenţă corelaţia dintre cauză şi efect, cu atât managerii sunt ajutaţi din ce în ce mai mult. Folosind metode de modelare economico-matematice şi tehnica electronică de calcul în stabilirea deciziilor elaborate, managerii vor putea să aibă la dispoziţie mai multe soluţii, se fac mai multe variante pentru a adopta decizia optimă.

Accentuăm aşa de mult asupra funcţionalităţii factorilor de producţie deoarece, fiecare manager, la un moment dat, este independent în luarea deciziilor, el nu este coordonat de un for ierarhic superior ci doar trebuie să se încadreze cât mai organic în ansamblul factorilor exogeni şi endogeni în care activează.

Plecând de la aceste considerente, teoria conducerii şi organizării producţiei agroalimentare, într-o concepţie managerială, nu poate pleca decât de la raporturile funcţionale care se creează între factori, raporturi care se pot evidenţia cu ajutorul a mai multor metode de modelare economico-matematice.

Modelarea economico-matematică în procesul managerial

Pentru a înţelege conţinutul metodelor de modelare folosite în procesul managerial, este necesar să facem o anumită clasificare a acestora, pentru a le cunoaşte şi folosi atunci când avem nevoie, în raport cu posibilităţile şi calităţile de care dispune fiecare metodă în parte.

Este ştiut faptul că orice clasificare prin gruparea unor elemente care prezintă caracteristici comune, realizează o structurare tipologică, asigurând formarea unei imagini globale asupra posibilităţilor pe care le au modelele de exprimare cât mai reală şi sintetică a fenomenului studiat.

Prin însăşi conţinutul său, nici un model nu va asigura o descriere absolut exactă a realităţii, datorită faptului că mulţimea detaliilor este practic infinită şi se substrage oricăror eforturi de a fi exhuastiv comensurate. Tocmai de aceea, modelele sunt aproximări ale realităţii.

Aceste aproximări pot fi perfecţionate asigurându-se o descriere din ce în ce mai apropiată a fenomenului vizat, fără a elimina în mod absolut eroarea, devierea, abaterea etc.