Combaterea plagiarismului prin educație și mărirea pedepselor

În această lucrare urmează să discut despre rădăcinile plagiarismului, metode de combatere a plagiarismului, daunele cauzate de acesta, dar și impactul uriaș al unui profesor bun, ce ar putea preveni aceste evenimente. De asemenea, voi prezenta cel mai cunoscut caz de plagiarism din România (în afară de cel al Elenei Ceaușescu), și anume, al lui Victor Ponta, un om cu o funcție politică importantă, care ar fi trebuit să fie un exemplu pentru neam. Prin prezentarea acestui caz, doresc să evidențiez absența bunului simț, lipsa de onestitate față de cei din jur, ipocrizia și alte caracteristici specifice acestor “infractori” academici.

Plagiatul este o practică foarte veche, “Etimologia cuvântului plagiat provine din latinul plagarius al cărui sens inițial era de răpitor, seducător‘ sau tâlhar‘, cuvânt care a intrat mai apoi în limba engleză sub forma plagiary, cu înțelesul de persoană care ia în mod abuziv cuvintele sau ideile altuia” (Barnhart apud Park: 2003, în Deontologie academică : ghid practic / Emilia Șercan, p.21).

În România, mulți oameni cu funcții sau statuturi importante (studenți, doctoranzi, profesori universitari, politicieni, etc.) au comis fraude academice de o gravitate imensă, majoritatea, scăpând foarte ușor. Plagiatul și copiatul examenelor sunt formele cele mai des întâlnite de crime academice.

Personal, sunt extrem de deranjat de modul în care scapă hoții de proprietate intelectuală în această țară. Consider că orice fel de însușire a unor idei, gânduri sau de furt intelectual, chiar și în cazul testelor din învățământul gimnazial ar trebui pedepsit. Problemele pleacă mereu de la rădăcină, mai exact de când i se oferă unei persoane posibilitatea de a face acel lucru. Prin educație, și anume prin învățarea unui copil de mic că nu este în regulă să fure nici măcar cel mai mic lucru ce nu îî aparține, poate preveni problema oricărui tip de furt. Părinții, învățătorii și profesorii ar trebui să fie direct responsabili de acțiunile copiilor, respectiv a învățăceilor săi. Desigur, nu este moral ca unui copil să-i fie implementată ideea în mod abuziv, ci prin educație, cu un ton blând dar profund. O dată cu creșterea nivelului educației, va crește și responsabilitatea, de la simple amintiri că lucrul în cauză nu este corect, la detenții, amenzi și chiar închisoare. De asemenea, consider că introducerea unei materii obligatorii ce discută despre probleme etice academice și nu numai, începând cu gimnaziul, pănă la finalizarea studiilor, fie liceale, fie doctorale, ar reduce puternic frecvența acestor crime intelectuale.