Contractul de vânzare-cumpărare comercială

1.1. Noțiuni introductive

Etimologic, termenul „contract” provine din latinescul contrahere (a trage împreună).

Juridic, contractul reprezintă, conform prevederilor articolului 942 Cod civil, acordul de voință dintre două sau mai multe persoane prin care se nasc, se modifică sau se sting drepturi și obligații.

În dreptul român, termenul de contract este echivalent cu cel de convenție, concluzie care rezultă indubitabil din expresia folosită de legiuitor: titlul III din Codul civil este denumit „Despre contracte sau convenții”.

În dreptul francez, termenul de contract a fost folosit inițial pentru a desemna acordul de voință creator de obligații numai în cazurile expres arătate de legiuitor într-una din următoarele forme: verbală, scrisă sau remiterea obiectului contractului. Numai patru categorii de contracte au fost numite consensuale: vânzarea, închirierea, mandatul și societatea.

Relativitatea conținutului noțiunii de contract rezultă din definiția dată de legiuitor. De exemplu, în raporturile precontractuale este greu de stabilit unde se termină aceste raporturi și unde încep relațiile contractuale. Adesea conținutul contractului este fixat de legiuitor, părțile contractante exprimându-și doar dorința de a li se aplica dispozițiile legale (contracte de adeziune).

Jurisprudența franceză nu tratează în toate situațiile convenția de asistență ca un contract, fiind astfel la limita quasicontractului și delictului.

Dreptul englez prezintă contractul ca o afacere și rareori ca acord de voință care să se bazeze pe încredere.

În dreptul american contemporan, contractul este privit ca un instrument de schimburi economice, distingându-se două varietăți:

◆ contractul clasic, care presupune negocieri prealabile, efectele sale fiind instantanee (de exemplu, cumpărarea unui produs de consumație);

◆ contractul relațional, care are o mare importanță economică și socială, încheierea sa fiind precedată de lungi tratative și negocieri vizând un număr considerabil de persoane, fiind renegociabil.

Din analiza comparată rezultă că orice contract este o convenție și nu un act unilateral, care are ca obiect crearea de obligații. Dacă orice contract este o convenție, nu orice convenție este un contract: de exemplu, unele convenții prin care se transmit ori se sting drepturi și obligații (cesiunea de creanță și remiterea de datorie).

Trebuie să se facă deosebirea între contracte și simplele acte de complezență, de curtoazie care nu produc efecte juridice, deși sunt exteriorizate sub forma contractelor (de exemplu, invitația făcută de o persoană, acceptată de cel căruia i se adresează de a viziona împreună un spectacol, ori sfatul medical dat de un medic unui amic etc.).

De asemenea, există unele contracte care, deși nu sunt obligatorii totuși nu sunt lipsite de toate efectele juridice, fie pe motivul că seamănă cu un contract (angajamente de onoare, gentleman’s agreements, în dreptul internațional public), fie că prezintă un acord de principiu între părți, urmând a se purta tratative, negocieri legate de conținut.