Diplomația militară - evoluție istorică și statut

1.Conceptul de diplomatie ca instrument al relatiilor internationale

a.Definitie

Diplomatia constituie o ramura aparte in cadrul disciplinelor sociale,cuprinzand cunostinte si metode prin care statele isi pot desfasura activitatea lor externa in vederea promovarii si sustinerii intereselor lor si pentru reglementarea pe cale pasnica a diferendelor ce se pot ivi in relatiile cu alte state,folosind in acest sens instrumentele oferite de dreptul international.

Termenul de diplomatie provine de la cuvantul grecesc "diplo"si a fost utilizat pentru a defini activitatea desfasurata in domeniul relatiilor interstatale in prima jumatate a secolului XVII in Anglia1 ,extinzandu-se ulterior si la persoanele implicate in acest domeniu.Din punct de vedere semantic,printre sensurile mai des utilizate sunt: cel reprezentand activitatea de promovare si aplicare a politicii exetrne a statelor si cel prin care se definesc institutiile si persoanele angrenate in acest domeniu.

In acest sens,raportandu-ne strict la "diplomatie",din nenumaratele definitii date consideram a fi mai complete cea data de Charles des Martens in lucrarea sa "Le guide diplomatique"(1866) care mentinoneaza:"diplomatia reprezinta stiinta raporturilor si intereselor reciproce ale statelor,sau arta de a concilia interesele popoarelor intre ele",precum si a lui G.L. conte de Gorden in lucrarea sa "Histoire generale des traites de paix",care conchide ca diplomatia trebuie sa cuprinda intregul sistem de interese care iau nastere din raporturile stabilite intre natiuni,ca are drept tel siguranta,linistea,demnitatea lor si scopul sau direct,imediat,este,ori cel putin ar trebui sa fie,mentinerea pacii si a bunei armonii intre puteri".

In ceea ce priveste definirea diplomatiei,comun pentru majoritatea autorilor in acest domeniu,este faptul ca ea reprezinta o stiinta a intretinerii relatiilor oficiale dintre stat independente si suverane folosindu-se de mijloace pasnice si,pentru a incheia,vom cita definitia data de "Micul dictionar diplomatic roman":"o activitate oficiala a organelor de stat pentru relatii externe ,care se desfasoara prin tratative,corespondenta si alte mijloace pasnice,pentru infaptuirea scopurilor si sarcinilor de politica externa si aparare a drepturilor si intereselor statului respectiv in strainatate2".

b.Evolutie istorica

Radacinile istorice ale diplomatiei civile si militare pot fi urmarite inca din perioada societatii antice si apoi a celei medievale,dar epoca moderna a dezvoltarii acesteia,a carei evolutie o putem decela astazi,incepe odata cu instituirea Pacii Westfalice in Europa.

Pacea de la Westfalia din 1648 a pus capat unui conflict religios ce a durat 30 de ani si a condus,teoretic,la desfiintarea hegemoniei papale,punand bazele principiului echilibrului de forte,principiu ce va continua pana aproape de zilele noastre,si care de fapt nu a condus la inlaturarea conflictelor armate,ci a accentuat instabilitatea in relatiile interstatale.Totusi tratatelor de la Munster si Osnabruk le datoram afirmarea principiilor de drept international cu privire la suveranitate si egalitate in drepturi a statelor,in virtutea carora se trece la o noua faza a relatiilor diplomatice si anume aceea a ambasadelor permanente coordonate de catre autoritatea conducatoare din stat si la constituirea unor institutii special pentru activitatea exetrna,contribuind,in fapt, la asigurarea continuitatii contractelor intre state si monarhi.

Chiar daca practica de numire a unor reprezentanti permanenti este mult mai veche -Papa numeste in 453 e.n un asemenea rprezentant -aprocrisarius- la curtea bizantina,iar prima misiune permanenta,in acceptiunea moderna,a fost Republicii Milano la Florenta in 1450.Se considera, in literatura de specialitate,ca o contributie deosebita in acest domeniu a avut-o cardinalul Richelieu,activitatea acestuia fiind continuata de Mazarin (1602-1661),un alt diplomat remarcabil din perioada de consolidare a Frantei in Europa.Machiavelli ajunge la concluzia ca arta tratativelor trebuie sa constituie o activitate permanenta si sa nu recurga la eforturi sporadice,dictate de anumite situatii de conjuctura.Cardinalului Richeileu i se datoreaza si folosirea,pentru prima data a unor militari de cariera in misiuni pe langa suveranii aliati ai Frantei.

Cu toate ca principiul echilibrului de forte statuat prin pacea de la Westfalia se impune in perioada sec XVII-XVIII- principiu ce functiona practic numai intre Austria si Franta- o data cu intrarea in randul puterilor europene a Prusiei,Federic cel mare va revenii la vechea practica a republicilor italiene si anume aceea a combinatiilor,avand ca principal obiectiv obtinerea suprematiei pe plan european,adoptand un sistem agresiv,prin care cel puternic,putea realiza anexiuni teritoriale pe seama celor mai putini pregatiti din punct de vedere militar si economic.

Referindu-ne la aceasta perioada de pana la Congresul de la Viena din 1815 se poate concluziona ca cel putin pe plan european se va instala diplomatia dubla:una oficiala si alta secreta.Serviciul oficial diplomtic este dublat de o activitate subterana desfasurata de catre agentii secreti,uneori chiar de aventurieri,aflati de cela mai multe ori in slujba exclusiva a suzeranilor.

Infrangerea lui Napoleon si semnarea tratatului de la Chaumont la 1 martie 1814 de catre reprezentantii celor mari puteri europene si anume:Anglia,Austia,Rusia si Prusia,a prefigurat continutul viitorului "Act final",de la Viena din 1815 si a dovedit, inca o data cat de bine implantanta in domeniul relatiilor dintre aceste state este diplomatia secreta.Talleyrand,fost ministru sub Napoleon,redevenit ministru de externe al lui Ludovic al XVIII-lea,manevrand cu multa abilitate,de fapt acest lucru nu era ceva neobisnuit la acest mare diplomat,a reusit nu numai sa fie inclus in comitetul de conducere al Congresului de la Viena,cu toate ca reprezenta o tara "invinsa",dar din aceasta postura va putea sa-si realizeze intrigile vazand dezbinarea fostilor,aliati si chiar sa obtina unele avantaje pentru Franta.

Documentul final semnat la incheierea Congresului de la Viena(09.06.1815),continand 121 articole si 17 anexe-cu toate ca a incercat sa restaureze si sa mentina monarhiile absolute in Europa,va aduce si unele clarificari in domeniul dreptului dimplomatic.Astfel,Anexei 17 intitulata "Regulamentul cu privire la rangurile reprezentantilor diplomatice",i se atribuie meritul de a stabili clasele functionarilor diplomatici,precum si ordinea de precadere a acestora,punandu-se astfel capat confruntarilor continue dintre reprezentantii acreditati pe langa suverani,unele dintre ele chiar cu deznodamant tragic.

Un alt merit al acestui Congres este si acela ca va inaugura o noua faza in practica dimplomatica si anume aceea a congreselor si conferintelor ce vor da un nou impuls relatiilor interstatale ca un prim pas catre diplomatia multilaterala a sec XX situata prin Liga Natiunilor si O.N.U.

In acest sens dintre numeroasele intruniri internationale din cea de-a doua parte a sec XIX,consideram ca fiind importante,prin hotararile luate in domeniul militar si merita a fi mentionate urmatoarele reuniuni diplomatice Congresul de la Paris(1856)cu care ocazie se pun bazele codificarii normelor juridice privind ducerea razboiului maritim;Conventia de la Genova(1864)cu privire la imbunatatirea sortii militarilor raniti in campanie;Conferinta de la Petersburg (1868)care va adopta "Declaratia privind interzicerea folosirii proiectilelor explozive sau incarcate cu substante inflamabile".

Sfarsitul secolului al XIX-lea va fi marcat insa de Conferinta internationala pentru pace ce s-a tinut la Havana,la care au fost reprezentate 26 de state atat din Europa cat si din celelalte continente.Principalele probleme abordate in cadrul conferintei au fost cele privind limitarea inarmarilor si necesitatea reglementarii pe cale pasnica a conflictelor armate,acestea fiind cuprinse la finalul reuniunii in"Conventia pentru solutionarea pasnica a diferendelor".

Referindu-ne la aceasta conferinta precum si la urmatoarea din 1907,instoricul N Ciachir remarca faptul ca"fara sa ajunga la un acord privind limitarea inarmarilor,conferintele au reusit sa impuna semnarea a doua conventii privind legile si procedeele ducerii razboiului,precum si chestiuni privitoare la regimul navelor neutre,la blocada navala,la dreptul"de priza",si,de asemenea,cu privire la extinderea aplicarii principiilor stabilite prin Conventia de la Geneva(22.08.1864) in cazul luptelor navale3".Acestora le-au urmat Conferinta de la Londra din 1909 ce va stabili reguli cu privire la neutralitatea in timp de razboi.

Aceasta succinta enumeratie dovedeste o preocupare din ce in ce mai accentuata in privinta problematicii militare a reuniunilor diplomatice internationale,in dorinta preintampinarii razboaielor si a instaurarii unui climat de incredere in relatiile dintre state.Dar toate acestea nu au impiedicat declansarea primului razboi mondial pe parcursul caruia multora din aceste conventii nu au fost respectate,in care "forta" s-a impus din nou.