Discursul lui Traian Băsescu cu Ocazia Zilei Unirii Principatelor Române

Pentru a trece la o analiză situaţională din punct de vedere semiotic a materialului propus, găsesc de cuviinţă a face mai întâi câteva precizări cu privire la obiectul semioticii şi la orizonturile sale analitice.

În viziunea lui Charles S. Peirce, semioza ar fi “o acţiune, o influenţă care să constituie, sau să implice , o cooperare între trei subiecte – ca de exemplu, un semn, obiectul său şi interpretantul său – o asemenea influenţă tri-relaţionară nefiind în nici un cazreductibilă la o acţiune între perechi.”

Înţelegerea acţiunii de ‘cooperare între subiecte’ ca proces de comunicare a permis ca, în ultimele decenii, prin semioză să se înţeleagă ‘o transmitere de semnificaţii prin intermediul unor simboluri’. Astefel, situaţia de comunicare se constituie drept cadru de generare şi implicit de finalizare al unei situaţii semiotice (identitate structurală şi funcţională).

Spre deosebire de Umberto Eco care consideră că este posibilă o semiotică a semnificării independentă de o semiotică a comunicării, dar nu şi invers, noi conchidem că: nu există comunicare fără semnificare, dar nici semnificare fără comunicare. ‘Situaţia semiotică de semnificare’ şi ‘situaţia semiotică de comunicare’ sunt două etape corelate ale unuia şi aceluiaşi proces numit ‘situaţie semiotică de comunicare’, sau ‘ situaţie de comunicare semiotică’, sau ‘semioză comunicativă’, sau pur şi simplu, ‘semioză’.

Printre virtutele de referinţă ale semioticii se află şi acela de a fi ‘un organon, o metodologiew posibil de utilizat cu eficienţă de oricare altă disciplină ştiinţifică’. În acest sens, s-a desprins implicit din cele spuse deja că metodologia semiotică presupune , în esenţă, trei cuprinzătoare orizonturi analitice:

- analiza structurală a nivelelor / relaţiilor ierarhizate ale (macro)sistemului,

- analiza triadică (sintactică, semantică, pragmatică),

- analiza situaţiei de comunicare generală sau despre virtuţile hexadei semiotice.

II. Aplicaţie

Aşadar, în cele ce urmează ne propunem o aplicare a analizei semiotice situaţionale pe discursul preşedintelui României rostit la manifestările organizate la Iaşi cu ocazia sărbătoririi Zilei Unirii Principatelor Române (24 ianuarie 2008).

Discursul integral susţinut de şeful statului cu acest prilej este următorul:

„Bună ziua,

Îmi face plăcere să revin la Iaşi, nu-mi face plăcere că politizaţi o sărbătoare a moldovenilor, în primul rând.

Aş vrea să vorbim despre Unire ca despre un început. Unirea Moldovei cu Ţara Românească a fost un moment care a prefigurat evenimentul de mai târziu, evenimentul de la 1918. Anul acesta sărbătorim 149 de ani de la Unirea Moldovei cu Ţara Românească, dar sărbătorim 90 de ani de la Marea Unire, de la Unirea care a făcut din România o ţară puternică, iar din români, o naţiune puternică.

Cuza a fost simbolul Unirii Moldovei cu Ţara Românească. Unirea a fost, în primul rând, o expresie a voinţei românilor. Românii au avut şansa atunci să aibă oameni politici inteligenţi care au ştiut să valorifice, pe de o parte, voinţa românilor, iar, pe de altă parte, o conjunctură politică ce le-a permis să facă Unirea celor două Principate.

Unirea a fost actul politic de la 5 şi 24 ianuarie. A urmat o perioadă destul de dificilă de realizare a unirii administrative. Au trecut câţiva ani până când s-a realizat prima întrunire a Parlamentului, în 1862, când pentru prima dată s-a pronunţat cuvântul România, un cuvânt drag nouă tuturor.

Efortul administrativ a fost cel puţin la fel de mare ca efortul politic. El a însemnat crearea de legi, el a însemnat crearea de instituţii. Una din instituţiile fundamentale create atunci a fost Înalta Curte de Casaţie, o Curte care putea să caseze orice decizie a tribunalelor din Moldova şi Ţara Românească, o Curte care însă avea şi o altă misiune, aceea de a judeca faptele înalţilor demnitari şi ale miniştrilor din proaspătul stat.

Iată că nevoia de egalitate între români vine de aproape 150 de ani. Nevoia ca toţi să fim egali în faţa legii a fost exprimată şi de Kogălniceanu, în adresarea sa către Cuza, adresare în care i-a spus: "Măria ta, fă să dispară arbitrariul, fă ca legea să fie puternică, fă ca legea să fie tare". Sunt deziderate pe care le avem şi noi astăzi şi vom continua să le avem, pentru că, altfel, societatea nu poate fi egală. Oamenii nu sunt egali în faţa legii atunci când sunt trataţi diferit.

Dar dincolo de ce a însemnat unirea Moldovei cu Ţara Românească, probabil că astăzi, la sărbătoarea de la Iaşi, la sărbătoarea populară de la Iaşi, este bine să privim la viitor. Ca şi atunci, la momentul în care Cuza era ales în Moldova şi în Ţara Românească, România are nevoie de reforme, desigur, la alt nivel şi cu alte obiective.

Avem nevoie de continuarea proceselor de modernizare a statului român. Avem nevoie de continuarea proceselor de modernizare a justiţiei în România. Avem nevoie de instituţii ale administraţiei de stat care să-i servească pe români, în primul rând. Avem nevoie de modernizarea agriculturii, a educaţiei, avem nevoie a sănătăţii – sistemul de sănătate care trebuie să răspundă nevoilor românilor. Şi, în sfârşit, putem discuta despre nevoia de modernizare a infrastructurilor, nevoia de modernizare a aparatului birocratic al statului român.