Evoluția gândirii geopolitice

Într-o perspectivă istoriografică, geopolitica cunoaște trei perioade importante în evolutia ei, de la un domeniu al cunoașterii cu o sferă limitată de interes la o disciplină știintifică cu o largă deschidere . Prima perioadă care cuprinde sfârșitul secolului XIX și prima jumătate a secolului XX, până în 1945, reprezintă etapa aparitiei primelor idei, concepte, teorii și a formării primelor școli de gândire geopolitică și a cristalizării disciplinei știintifice de mai târziu, într-un cuvânt o perioadă de clarificări și acumulări. Sub o altă formulă această etapă se poate constituii ca perioada clasică a geopoliticii. După 1945, geopolitica cunoaște o perioadă de declin, datorată în special evolutiei negative a gândirii geopolitice în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, în cadrul școlii geopolitice germane. Pentru o lungă perioadă de timp asupra geopoliticii s-a așternut liniștea academică. O a treia perioadă a evoluției geopoliticii, cea a „renașterii”, debutează la începutul anilor `80, sub forma reluări ideilor în discursurile politice, pentru a cunoaște după 1990, un reviriment și o largă acceptare, inclusiv academică.

Geopolitica este „știinta care studiază raportul între geografia statelor și politica acestora”.

Primele școli geopolitice, se formează mai mult sau mai putin independent unele de altele în Germania, Franta, Anglia, SUA, Rusia și România.

Școala geopolitică germana

În cadrul școlii germane, geograful Friedrich Ratzel (1844-1904), creatorul „antropogeografiei”, acordă o importantă deosebită raporturilor dintre grupurile umane și mediul înconjurător, completând conceptia deterministă cu idei organiciste. Inspirat din naturalismul și scientismul epocii sale, două lucrări majore cuprind esentialul gândirii lui Ratzel: Antropogeographie (1882 și 1891, primul și respectiv al doilea volum), subintitulată Principii de aplicare a geografiei asupra istoriei, în care prin analiza evoluției populatiei Terrei pune bazele geografiei umane și Politische Geographie (Geografia politică, 1897), care prin analiza statelor, a relatiilor dintre ele și a războaielor, fundamentează geografia politică, creând în același timp baza de cercetare a unei alte discipline - geopolitica.

Un moment definitoriu în aparitia geopoliticii este anul 1899, când juristul și politologul suedez Rudolph Kjellen (1864-1922) folosește într-o prelegere publică termenul Geopolitik. În conceptia lui Kjellen, ), geopolitica reprezintă un capitol al știintei politice, anume acela care studiază așezarea, forma și teritoriul statului, deci geografia statului, care trebuie privit ca un organism viu.

Ulterior, atât ideile lui Kjellen cât și a lui Ratzel, au fost preluate și dezvoltate de către generalul german Karl Haushofer (1869-1946) și colaboratorii săi, adepti ai aceluiași curent organicist, în viziunea cărora geopolitica va căpăta nuantări și diferentieri semnificative privind sensul și pozitia acesteia în raport cu celelalte știinte. Astfel, problemele geopolitice ale Extremului Orient au constituit prima temă majoră tratată de Haushofer.

Școala geopolitică franceză

Constituită în contextul sfârșitului de secol XIX școala de geografie politică și geopolitică franceză, se identifică, în cadrul acestei prime perioade, prin studiile vizând problematica internă a spatiului francez, revendicându-se din geografia umană.

Puternica criză identitară, pierderea provinciilor Alsacia și Lorena în urma războiului francoprusac din 1870-1871, deficitul demografic exprimat în imposibilitatea populării coloniilor, fapt ce creează sentimentul pierderii definitive a destinului planetar, creșterea expansionismului german sunt câteva din condițiile care au stat la baza formării curentului gândirii geopolitice în Franta.

Paul Vidal de la Blache (1845-1918), geograf cu o puternică orientare istorică, observă, spre deosebire de Ratzel, raportul intim care există între pământ, oameni și istoria lor, și mai ales faptul, că diversitatea umană se traduce în diversitatea peisajelor aflate în continuă înnoire. Teza centrală a întregii conceptii vidaliene, interactiunea oamenilor cu spatiul geografic care-l populează, este prezentată pe larg în lucrarea Principes de Geographie humaine (publicată postum în 1922, sub îngrijirea lui Emmanuel de Martonne).

Un alt cercetător de marcă al primei perioade a geopoliticii franceze, este Jacques Ancel (1879- 1943) a cărei formare a fost inspirată în cea mai mare parte de scrierile lui Friedrich Ratzel și de concepțiile lui Vidal de la Blache. Principala preocupare a geopoliticianului francez este reprezentată de problematica frontierei, într-un cadru oferit de propria viziune geopolitică în care realitățile geopolitice trebuie analizate plecând de la relațiile biunivoce existente între grupurile umane și teritoriile pe care le ocupă. Fixarea unei frontiere, susține Ancel, are la bază un criteriu natural, atunci când o discontinuitate geografică (munte, fluviu, mare) se opune expansiunii unei populatii, fie un criteriu antropic în care două grupuri umane diferite, locuind un spatiu continuu ajung la un echilibru social-politic și își delimitează propriile teritorii.