Ideologia în Sistemul Bipolar

Introducere

După încheierea celui de-al doilea Război Mondial relaţiile dintre Puterile învingătoare devin brusc mai tensionate Încă înainte de victoria asupra statelor Axei începuse-ră a se ivi contradicţii între marile Puteri : SUA şi URSS De menţionat însă că rădăcinile confruntării ideologice dintre socialism şi capitalism au apărut cu ceva timp înainte de Război, de aceste contradicţii încercînd să profite Adolf Hitler care miza pe „idea conflictului” dintre potenţialii săi adversari

Pe parcursul a unui secol întreg , în special în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial Omenirea s-a aflat într-o permanentă stare de competiţie, confruntare, pericol , nesiguranţă Fiind devastată de două ori în prima jumătate a secolului XX, omenirea a încercat să implementeze tot felul de metode pentru a preveni o nouă devastare a ei Instaurînd diferite organizaţii Internaţionale se spera la o rezolvare pe cale paşnică a conflictelor interstatale Totuşi acest lucru a fost imposibil. Confruntarea ideologică dintre capitalism şi comunism s-a derulat timp de 50 de ani pe toate căile posibile.

În cadrul şedinţelor ONU, şi consiliului de Securitate orice decizie care putea afecta interesele uneia din marile puteri implicate : URSS sau SUA era blocată de una din aceste două puteri. Evolutia ideologică în Sistemul Bipolar a luat o întorsătură periculoasă, o dată cu declanşarea unor crize rezultate din încordarea Relaţiilor Interstatale

Toate războaiele indiferent între cine se dădeau aveau în spatele lor una din puterile participante, care încercau să-şi impună ideologia în anumite regiuni ale Pămîntului

În cele ce urmează vom analiza fiecare din ideologiile principale care au stat la baza sistemului Bipolar. Evoluţie şi confruntare pe arena internaţională

Capitolul 1 - Ideologia Socialistă şi Comunistă. Politica externă a statelor din Blocul Socialist şi a URSS

1.1 – Ideologia Comunistă şi Socialistă în Politica Externă Analiză

Termenul de socialism derivă din latinescul sociare care înseamnă a combina sau a împărtăşi. Termenul corelativ, mai tehnic, societas trimitea la ideea de comunitate, asociaţie, sau întovărăşire, şi are chiar conotaţie juridică desemnând o uniune contractuală între oameni liberi. Astfel cuvântul social are atât o semnificaţie contractualistă, cât şi una subiectivă/emoţională – se referă la relaţii de comuniune şi camaraderie. O implicaţie imediată este legătura conceptului de social cu cel de popor (suveran). Dacă societatea este identificată cu întreaga comunitate, este în mod legitim echivalată cu poporul. În consecinţă, ’voinţa socială’ poate implica voinţa populară sau generală. Proprietatea socială este a întregului popor, participarea socială la guvernare este una populară, ş.a.m.d.

Conceptul politic de socialism apare pentru prima dată în 1832 în jurnalul La Globe editat de urmaşii lui Saint-Simon (1760-1825), deşi este menţionat succint câţiva ani mai devreme (1827) în revista britanică Co-operative Magazine. Este perioada în care urmaşii lui Robert Qwen (1771-1858) şi Saint-Simon încep să se refere la convingerile lor ca la unele socialiste, iar termenul se răspândeşte în Franţa, Belgia, şi Statele Germane.

Iniţial socialismul era asociat oarecum contradictoriu cu colectivismul, comunismul, şi social-democraţia. Cu colectivismul, pentru că era văzut ca un instrument al unei politici publice, centralizate, şi regulatoare a economiei şi societăţii civile. Comunismul, mai vechi şi mai primitiv, se referea iniţial la comunităţile monahale şi tribale şi reprezenta o formă de reglare a consumului în mod egal, iar socialismul era specific societăţilor industrializate. Marx însă, în Manifestul Partidului Comunist, stabileşte o distincţie netă între comunismul revoluţionar şi socialismul utopic care era o doctrină burgheză. Social-democraţia era considerată la începutul sec. XX ,datorită partidului socialist german, echivalentul marxismului organizat. Bolşevicii înainte de a se transforma în partidul comunist al Uniunii Sovietice erau reuniţi în partidul social-democrat muncitoresc. Din 1920 încoace social-democraţia este legată de socialismul reformist şi de tradiţia social liberală. În concluzie, este foarte dificil să afirmăm că trăsătura principală a socialismului este colectivismul, că socialismul este profund diferit de comunism, sau că social-democraţia este un curent non-socialist. Trebuie de fiecare dată să avem în vedere contextul istoric în care folosim aceste concepte precum şi încărcătura ideologică specifică pe care le-o atribuim.

Pentru unii comentatori, rădăcina istorică a socialismului se găseşte în Utopia lui Thomas More ( 1478-1535). Alţi istorici leagă apariţia sa de perioada de după Revoluţia Franceză, când se configurează discursul despre drepturile şi egalitatea socială şi când au loc acţiuni politice radicale. Desigur, aceste procese trebuie corelate şi cu fenomenul mai amplu al Revoluţiei Industriale care a dus la dezvoltarea capitalismului şi implicit a clasei muncitoare fapt ce a sporit tensiunile sociale şi a constituit punctul forte al criticilor socialiştilor. Capitalismul devine un fel de bête noire, o sursă a tuturor inegalităţilor şi nedreptăţilor, criticat în limbajul radical al Revoluţiei Franceze: extinderea sufragiului democratic, drepturi sindicale, reformă parlamentară şi dreptate socială pentru clasa muncitoare. Aceste idei puteau fi impuse doar cu ajutorul mişcărilor populare, aşa cum arătase Revoluţia Franceză.

Pe de altă parte, socialismul a folosit o serie de surse intelectuale: republicanismul civic, raţionalismul iluminist, romantism, anumite forme de materialism, doctrina creştină, teoria legii şi drepturilor naturale, utilitarism, şi economie politică liberală. Locul central în panteonul gândirii socialiste îl ocupă însă Marx şi, până în 1914, partidul socialist democrat german.