Integrarea amenajărilor pentru agroturism în cadrul amenajării teritoriului

Integrarea

amenajarilor pentru agroturism in cadrul amenajarii teritoriului

Procesul tranzitiei de la economia supercentralizata la economia de piata a generat, în agricultura si dezvoltarea rurala a României, multiple probleme de ordin economic si social. De aceea, este normal ca preocuparile privind identificarea unor solutii si metode de rezolvare a acestora sa mobilizeze din ce în ce mai multi specialisti în domeniu. În acest context, nu se putea sa nu se faca apel si la experienta altor tari, printre care un loc aparte îl ocupa tarile membre ale Uniunii Europene.

Orice regiune de munte trebuie să facă obiectul unei politici de planificare şi de amenajare a teritoriului pentru dezvoltare, care să nu le deturneze de la vocaţia lor de bază: agricultura/zootehnia, ca motor al dezvoltării rurale durabile, silvicultura, artizanatul, mica industrie, turismul, cu accent pe calitate şi valoare adăugată, care să nu afecteze mediul. În zona montană, tehnologiile de creşterea productivităţii în zootehnie şi folosirea terenurilor agricole sunt limitate de factori climatici, pante şi de cerinţele rezistenţei la factorii naturali şi pentru obţinerea unor produse agroalimentare de calitate, garantate sanitar, în condiţii ecologice.

În prezent, agricultura si dezvoltarea rurala din România continua sa fie într-o situatie de criza, iar economia este departe de a fi stabila pentru a putea sa o sustina. Dimpotriva, scaderea raportului dintre indicii de crestere a preturilor produselor agricole si cei ai produselor industriale cumparate de agricultori, adânceste foarfecele preturilor, lucru care ne conduce la concluzia ca agricultura înregistreaza o productivitate scazuta, fata de alte tari, mai ales fata de cele din U.E., care reprezinta modelul si tinta spre care se tinde.

Lipsa unei viziuni realiste asupra viitorului satului românesc, asupra noilor ocupatii si calificari necesare în procesul de diversificare a activitatilor – care sa puna bazele unei dezvoltari rurale multifunctionale, precum si asupra celor mai eficiente cai de integrare în Uniunea Europeana, devine tot mai acuta. În acest sector s-a aplicat cea mai complexa „terapie de soc”, începând cu anul 1993, iar din 1997 agricultura este lasata în seama mecanismului pietei. Aproape toate masurile de politica agricola au conturat actuala stare de criza: liberalizarea preturilor produselor agricole, conditionata de limitarea acestora la produsele de baza în consumul populatiei; liberalizarea preturilor input-urilor agricole care, în conditiile monopolului statului în amontele agriculturii a condus la cresterea diferentelor de pret si la reducerea si instabilitatea veniturilor agricultorilor; eliminarea subventiilor la producatorii agricoli înainte de crearea institutiilor si a legislatiei de organizare si functionare a pietei agricole, ceea ce a determinat reducerea consumului de îngrasaminte chimice, a semintelor de calitate si restrângerea cererii de credite pentru investitii din cauza ratei înalte a dobânzilor; trecerea la sistemul de subventionare directa a tuturor producatorilor agricoli, mai corect spus a proprietarilor de terenuri, sistem care pulverizeaza resursele bugetare la milioane de posesori ai titlurilor de proprietate, cu efecte populiste de protectie sociala si nu cu scop economic etc.

Prin amenajarea turistică trebuie să înţelegem acţiunea de punere în valoare estetică şi economică a unui obiectiv , complex atractiv sau zonă turistică . Ea generează prin edificarea unei anumite părţi din infrastructura turistică produsul turistic sau oferta turistică integrală . Simpla existenţă în spaţiul geografic a unui fond turistic remarcabil nu generează o mişcare turistică importantă , este nevoie de intrarea în scenă a unor elemente infrastructurale care să asigure accesul în zonă după care trebuie edificată baza tehnico-materială necesară unui turism modern .