Interculturalitate

Termenul de interculturalitate se referă la relaţiile dintre popoare, dintre culturile acestora. Acest termen este întâlnit mai ales în pedagogie şi în psihologie.

Clanet (1990), care foloseşte substantivele intercultural şi interculturaţie, acesta din urmă fiind definit ca “ansamblul proceselor prin care indivizii şi grupurile interacţionează în timp ce fac parte din două sau mai multe ansambluri ce se reclamă din culturi diferite ”. Nota distinctivă a psihologiei interculturale, după unii cercetători, este stabilirea legăturilor între social şi psihic. Aceasta este ideea principală pe care se bazează cadrul conceptual “eco-cultural” (Berry ş.a., 1992; Segall ş.a., 1990). Iată cum explică Camilleri (1990, pp. 9-10) această “reciprocitate a perspectivelor” dintre individual şi social: socialul depăşeşte psihicul, colectivul transcende individualul, dar psihicul, indivizii înşişi sunt cei care elaborează aceste formaţiuni prin care “se fac depăşiţi” şi pe care le percep ca transcendente; psihologia are calitatea de a repera, descrie şi analiza aceste operaţii de constituire a subiectivului de dincolo de subiectiv; ea îşi apropriază, astfel, o serie de realităţi - şi printre ele cultura - care nu mai vin dintr-un cadru misterios, ci au o prezenţă cauzală. Dasen defineşte psihologia interculturală ca studiul influenţei culturii asupra comportamentului uman; este vorba, deci, de o psihologie care studiază individul în contextul său.

Antropologia

Antropologia s-a interesat, înaintea psihologiei interculturale, de fenomenele schimbării sociale şi aculturaţiei. Antropologia a devenit mai ancorată în evenimenţial, se interesează de minorităţi, de emigranţi, păstrând la originea sa metodologia calitativă.

. Sociologia

Raportarea la societate vizată ca întreg este realizată de sociologie. Originea socială rămâne o variabilă importantă de studiat şi de către sociologie. Dacă ne raportăm la experienţa migrării, există un cumul de elemente, de factori multipli, care intervin în chip divers, în funcţie de subgrupe sau chiar indivizi: condiţia migrantă a părinţilor, condiţii economice, elemente specifice ale culturii de origine şi conflicte între aceasta şi societatea de rezidenţă, avataruri relaţionale, etc.

Comunicarea inter-culturală

Studiile în acest domeniu pornesc de la o premisă oarecum paradoxală: o regulă de primă importanţă pentru o comunicare interculturală eficace este, întâi de toate, de a cunoaşte convenţiile propriei culturi.

Alte discipline

Alte discipline sunt: ştiinţele limbajului, în mod cu totul particular socio-lingvistica, apoi semiotica, filosofia, demografia, geografia umană, istoria, ştiinţele politice, relaţiile internaţionale sau studiile asupra dezvoltării socio-economice.

. Comunicarea interculturală. Posibilităţi şi limite

Comunicarea interculturală este acel schimb sau tranzacţie valorică, însoţită de înţelegerea semnificaţiilor adiacente, între persoane sau grupuri care fac parte din culturi esenţialmente diferite. Schimburile se pot realiza la nivel ideatic, verbal, nonverbal, comportamental, fizic, obiectual, organizaţional. Pot fi implicite sau explicite, inconştiente sau deliberate.

Fenomenul transmisiei culturale este deosebit de complex. Sensurile difuziunii culturale sunt multiple şi destul de greu de reperat. Pentru a avea totuşi o imagine asupra acestui proces, vom apela la modelul transmisiei culturale ce este propus de Berry şi colaboratorii săi (1992, p. 18):

A. Transmisie verticală (de la antecedenţi direcţi)

1. enculturaţia generală

2. socializarea realizată de părinţi

B. Transmisie oblică (de la alţi adulţi)

a) din propriul grup

1. enculturţia generală

2. socializarea specifică

b) de la alte grupuri

1. aculturaţia generală

2. resocializarea specifică

C. Transmisie orizontală (de la congeneri, persoane de aceeaşi vârstă)

1. enculturaţia generală 2. socializarea specifică de la cei de aceeaşi vârstă.

Procesualitatea identitate-alteritate culturală

Printre mijloacele utilizate pentru a menţine constanţa existenţială, persoana umană elaborează permanent strategii identitare pentru a imprima un sens integrator întregii experienţe, inductoare a unor valori şi norme de existenţă. Acest sens contribuie la menţinerea sinelui în starea de recunoaştere, de re-probare a lui, chiar cu riscul unor reajustări.

Unii psihosociologi scot în evidenţă o serie de pericole ale exagerării deschiderii şi ale strategiilor de de-centrare culturală. Iată şi câteva efecte perverse ale pedagogiei centrate pe diferenţa culturală (Doise 1976, Tajfel 1978):

1. faptul de a induce la subiect o reprezentare dihotomizată asupra mediului social (formată de un grup de apartenenţă şi cel dinafară) are ca efect conducerea către comportamente discriminative în favoarea sinelui şi a propriului grup (favoritismul intragrup);

2. abaterea evaluativă cu privire la propriul grup are ca funcţie esenţială de a contribui la construirea şi menţinerea a unei identităţi sociale pozitive; subiectul îşi va întări mult mai mult legăturile cu grupul de apartenenţă;

3. distanţa faţă de alt grup (grupul dinafară) creşte în mod evident prin atribuirea unor proprietăţi negativ evaluate;

4. într-o situaţie de relaţie intergrup nu numai raporturile dintre subiect şi grupul dinafară sunt puse în chestiune, ci în mod egal şi legăturile din propriul grup;

5. imaginile care se fac despre sine şi despre alţii nu se limitează la o funcţie de a asigura o diferenţiere socială suficientă între propriul grup şi exterioritate; ele traduc în mod egal tipul de raporturi întreţinute (cooperare, competiţie, confruntare etc.) şi contribuie la reglarea modalităţilor de schimb şi de contacte ce urmează să se deruleze.

Raportarea interpersonală pune în evidenţă jocul dintre cunoaştere şi necunoaştere, dintre claritate şi estompare, dintre transparenţă şi mister.