Legislația în Apicultură

Ca producător, apicultorul este situat la începutul lantului de producţie, fiind considerat producător primar. În aceste conditţii apicultorul are obligaţia de a ţine un registru de producţie şi de a aplica bunele practici de igienă în timpul productiei.

Apicultorii trebuie să ştie că în calitate de producători de produse alimentare – produse apicole, trebuie să-i poată asigura pe clienţi că le ofera un aliment în perfectă concordanţă cu definiţia acestora.

În plus şi celelalte produse apicole fie că sunt alimentare sau nu, trebuie sa corespundă unor standarde de calitate în conformitate cu legislaţia specifică, iar modul lor de producţie până la valorificare trebuie să poată fi urmărit pentru a se identifica originea unor probleme apărute în calitatea acestora pe lanţul de distribuţie până la consumator.

Trasabilitatea reprezintă posibilitatea de a urmări un produs în stadii diferite privind producţia sa, transformarea şi comercializarea sa, fiind specifică produselor alimentare.

Mierea reprezintă produsul realizat de albine exclusiv din nectarul florilor sau din sucurile dulci culese de albine de pe anumite specii de plante, substanţe pe care albinele le culeg, le pelucrează, le îmbogăţesc cu substanţe proprii şi le depozitează în celulele fagurilor. În funcţie de materia primă utilizată de albine pentru producerea mierii nu există decât două tipuri de miere: florală si mană.

Mierea florală poate fi monoflorală, atunci când provine de la o singură specie de plante nectariferă (mierea de salcâm, tei, floarea soarelui etc, sau poliflorală când necarul provine de la mai multe specii de plante). Nectarul este un lichid dulce secretat de glandele nectarifere care se găsesc în florile unor specii de plante şi care provine din seva plantelor ca urmare a unor procese complexe de sinteză şi secreţie.

Mierea de mană (impropriu zis miere de pădure, miere de brad, miere de rouă) provine din sucurile dulci (mana) recoltate de albine de pe anumite părţi ale plantelor (altele decât glandele nectarifere), rezultate în urma metabolismului unor insecte (afide, psilide, occide sau lecanide) care parazitează anumite specii de plante (arbori şi arbuşti), consumă seva şi excretă mana.

Compoziţia chimică a mierii

În general mierea conţine un procent variabil de apă în jurul valorii de 17% şi substanţă uscată 83% din care zaharurile reprezintă 80% şi 20%, minerale, vitamine, enzime, polenuri.

Glucidele preponderente sunt fructoza (38,2 %) şi glucoza (31,3 %) care sunt hexoze ce pot fi absorbite cu uşurinţă de către organism. Alte glucide prezente în miere sunt: maltoza (7,3 % în mierea de nectar şi respectiv 10,3 % în mierea de mană) care este o diglucidă compusă din două molecule de glucoză, zaharoza (max. 5 % în mierea de nectar şi respectiv max. 10 % în mierea de mană) este o diglucidă compusă dintr-o moleculă de glucoză şi una de fructoză.

Vitaminele care se regăsesc în miere sunt: B1, B2, B3, B4, B5, piridoxina (vit. B6), cianocobamida (vii Bl2), acid folic, acid ascorbic (vit. C), vitamina A, vitamina D, tocoferol (vit. E) şi urme de vitamina K. Aceste vitamine sunt în cantităţi foarte reduse, de aceea, pentru satisfacerea necesarului de vitamina C exclusiv din consumul de miere, ar fi necesar un consum zilnic între 2,5 - 3 kg miere.

Mineralele care se regăsesc în miere sunt: calciu, cupru, fier, magneziu, mangan, fosfor, potasiu, sodiu, zinc etc., acestea variază între 0,25-0,50 %, maxim pentru mierea de flori şi până la maxim 0,85 % pentru mierea de mana. Pentru asigurarea necesarului zilnic de minerale exclusiv din consumul de miere, ar fi necesar un consum între 0,5 — 1,5 kg miere.

Mierea este alcătuită în principal din glucide şi apă. Cele mai multe sortimente de miere au aproximativ 82,4 % glucide şi 17,1 % apă.

Ca aliment mierea este o sursă de carbohidraţi, uşor digestibilă, naturală.