Motivarea personalului organizației

INTRODUCERE

După cel de-al doilea război mondial, ştiind cine este omul în timpul muncii şi ce anume îl motivează, Abraham Maslow, Douglas şi Mc Gregorau au deschis calea teoriilor motivării: oamenii nu sunt toţi identici, ei prezintă caracteristici ce pot fi identificate şi chiar clasificate în categorii.

După o perioadă s-a crezut în binefacerile stimulării prin salariu, cointeresate, avantajele exterioare şi prime de toate felurile, s-a descoperit importanţa conţinutului muncii şi respectării demnităţii individului. O persoană este ea însăşi un sistem complex printr-un alt sistem complex, acela al intreprinderii şi mediului aferent.

Un rol important în activitatea indivizilor îl joacă motivaţia. Managerii pot obţine succese în activitatea lor dacă reuşesc să înţeleagă bine acest rol. Un manager trebuie să-şi sporească preocupările în ceea ce priveşte motivarea şi creşterea satisfacţiei în muncă a angajaţilor săi, pentru a-i determina pe aceştia să-şi imbunătăţească propria activitate, obţinând în final performanţe ridicate.

Eficacitatea şi eficienţa utilizării resurselor materiale, financiare şi informaţionale, depind într-o măsură hotărâtoare de resursele umane.

In prezent managerii stabilesc legături durabile între motivaţia şi performanţele afective ale unui individ; crează condiţii astfel încât ţelurile personale ale angajaţilor şi ale organizaţiei să poată fi monitorizate.

După Panisoara, există o distincţie clară între motivare şi motivaţie:,,motivarea este un declanşator al motivaţiei, când aceasta din urmă este necesară". Putem să motivăm o persoană pentru a se inscrie la specializarea psihologie explicându-i cât de frumoasă şi diversă poate să fie meseria de psiholog (proces de motivare), iar când ajunge student/ă şi se simte atras/ă de psihologie (cauzele pot fi extrinseci sau intrinseci) vorbim despre motivaţie.

Motivaţia este un cuvânt de origine latină: Motivare - Moveo, Movere = a mişca, a pune în mişcare. Fiind un concept de bază în managementul resurselor umane, motivaţia permite factorului deciziţional să afle răspunsuri adecvate unor întrebări de genul:

- Ce anume poate stimula personalul în procesul de sporire a profitabilităţii?

- De ce salariaţii adoptă conduite diferite la locul de muncă, în raport cu problematica eficienţei activităţii desfăşurate?

- Care sunt elementele defavorabile unei acţiuni eficiente a factorului uman?

Cercetările de specialitate subliniază faptul că, în orice activitate desfăşurată , slaba motivare a omului duce la folosirea a doar 20-30% din capacitatea individului, în timp ce o motivare puternică valorifică 80-90% din potenţialul acestuia. Comparând activităţile a două persoane , de multe ori se observă că , în situaţii identice se adoptă conduite diametral opuse. Mai mult chiar, acelaşi individ, în situaţii identice, dar în momente diferite, are reacţii diferite. Explicaţia acestui comportament diferit, nu de puţine ori contradictoriu, constă în aceea că asupra comportamentului individului acţionează două grupe mari de forţe:

- Pozitive, care îl atrag spre o anumită acţiune şi care se manifestă sub forma dorinţei, nevoii de a face ceva, de a acţiona într-un anume fel.

- Negative, care îl îndepărtează pe individ de o anumită acţiune, exprimată sub forma de reţinere, teamă, aversiune, repulsie faţă de un anumit comportament.

Indiferent de caracterul lor, aceste grupe de forţe, denumite motive, declanşează şi întreţin comportamentul individului.