Postura trupului, expresia feței, plasamentul și orientarea, contactul fizic

Introducere

Comunicarea este un proces de transmitere a informaţiilor, sub forma mesajelor simbolice, între două sau mai multe persoane, unele cu statut de emiţător, altele cu statut de receptor, prin intermediul unor canale specifice (O. Nicolescu şi I. Verboncu, 1997, p. 464). Acest proces este considerat de autorii citaţi ca element de bază pentru îndeplinirea funcţiei managementului de coordonare.

În comunicarea interpersonalã, cuvintele nu sunt de-ajuns. Uneori, apelul la cuvinte este chiar inutil (când este zgomot, când distanța dintre interlocutori este mare, când nu cunoaștem limba vorbitã de celãlalt etc.).

Gesturile și postura, împreunã cu mimica, utilizarea spațiului, contactul vizual, atingerile corporale, îmbrãcãmintea, mirosurile, tonul vocii, reprezentarea timpului însoțesc și, uneori, înlocuiesc cuvintele. Toate acestea alcãtuiesc comunicarea nonverbalã.

Limbajul trupului comunicã mai ușor și mai rapid decât cuvântul.

Dincolo de cuvinte, trupul nostru emite neîncetat mesaje incredibil de importante pentru comunicarea cu sine și cu ceilalți. Postura, gestica, ritmul și viteza mișcãrilor, distanța, orientarea, privirea, contactul vizual, expresia feței, culoarea tenului, vocea, ritmul respirației sau tonusul muscular sunt doar câteva dintre antenele sale de emisie.

1.Conceptul de comunicare

Apropiindu-ne de sfârşitul secolului XX, suntem martorii apariţiei unui nou tip de om de ştiinţă, cel din domeniul comunicărilor non-verbale. Tot aşa cum ornitologul se delectează observând păsările şi comportamentul lor, specialistul în comunicări non-verbale urmăreşte cu pasiune semnele şi semnalele non-verbale ale fiinţelor umane. El le supune observaţiei peste tot unde indivizi intră în interrelaţii — în timpul îndeplinirii îndatoririlor sociale, pe plajă, la televizor, în birouri. El este un cercetător al comportamentului uman şi doreşte să cunoască modul cum procedează ceilalţi oameni, pentru a afla astfel cât mai multe despre el însuşi şi despre posibilităţile îmbunătăţirii relaţiilor sale cu ceilalţi oameni.

Este aproape incredibil că în decursul evoluţiei umane de mai bine de un milion de ani, aspectele non-verbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii '60, iar publicul a luat cunoştinţă de existenţa acestora numai în 1970, o dată cu apariţia cărţii lui Julius Fast despre limbajul trupului. Ea a fost un rezumat al muncii depuse până atunci de savanţii behaviorişti în domeniul comunicării non-verbale, dar mulţi dintre semenii noştri nu au aflat nici astăzi de existenţa limbajului trupului si cu atât mai puţin de importanţa acestuia în viaţa lor.

Charlie Chaplin si mulţi alţi actori ai filmului mut au fost pionierii folosirii cu îndemânare a comunicării non-verbale; aceasta a fost pe atunci singura metodă disponibilă a ecranului. Fiecare actor era considerat bun sau rău în măsura în care izbutea să utilizeze gesturile şi alte semnale ale trupului pentru a comunica eficient. Când filmul vorbit a devenit popular, iar aspectelor non-verbale ale jocului li s-a acordat mai puţină atenţie, mulţi actori ai filmului mut au intrat în anonimat, triumfând cei cu mai bune disponibilităţi verbale.

În domeniul studiului de specialitate al limbajului trupului, cea mai importantă lucrare apărută înainte de secolul XX a fost cartea lui Charles Darwin, tipărită în 1872, The Expression of the Emotions in Man and Animals (Exprimarea emoţiilor la om şi la animale).

Majoritatea cercetătorilor sunt în general de acord cu constatarea potrivit căreia comunicarea verbală este utilizată cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar, în anumite cazuri, pentru a înlocui mesajele verbale.

Comunicarea umană nu se rezumă la rostirea cuvintelor şi la transmiterea informaţiilor. La rostirea cuvintelor intervin vocea şi tonul cu care sunt rostite; la cuvinte şi ton se adaugă limbajul trupului, fizionomia, mimica, postura, gestica înfăţişarea, calitatea şi culoarea hainelor etc.

Practic, comunicarea umană se concretizează în trei categorii de limbaj:

- limbajul verbal – graiul articulat şi înţelesul cuvintelor unei limbi;

- limbajul paraverbal – tonul, vocea, ritmul vorbirii, accentuarea cuvintelor;

- limbajul trupului – postură, fizionomie, mimică, gestică, privire, distanţe.

Profesorul Ray Birdwhistell de la Universitatea din Louisville a arătat că prin gesturi, ţinută, poziţie a trupului şi prin distanţa menţinută se realizează o cantitate mai mare de comunicări interumane decât pe orice altă cale (Pease, 1993, p. 7).

După constatarea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor aproximativ 7% sunt verbale, 38% sunt vocale şi 55% sunt mesaje non-verbale. Analizând comunicarea dintre oameni, profesorul Ray Birdwhistell a ajuns la concluzia că o persoană obişnuită, de-a lungul unei zile, vorbeşte efectiv timp de zece minute Astfel, componenta verbală a comunicării este sub 35%, comunicările non-verbale reprezentând peste 65%. Comunicarea verbală este utilizată cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale şi în anumite cazuri pentru a înlocui mesajele verbale. Cu toate acestea, omul este însă rareori conştient de faptul că mişcările şi gesturile sale pot transmite o anumită poveste, în timp ce vocea sa poate spune cu totul altceva. Toate aceste lucruri pe care le luăm în considerare înainte, în timpul şi după rostirea cuvintelor se referă la metacomunicare - „în completarea comunicării” (grecescul „meta” - „în completare la”).

Aşa cum limbajul verbal diferă de la o cultură la alta şi limbajul non-verbal poate fi diferit în funcţie de cultură. Limbajul trupului are adesea aproape aceleaşi semnificaţii oriunde în lume, însă poartă totuşi o puternică amprentă culturală şi socială, multe poziţii sau gesturi trădând mediul în care a trăit şi s-a format un individ.