Principii și Cerinte ale Conducerii Activitatii Militare

Problematica conducerii activității militare a fost mereu in atentia multor specialistilor si teoreticienilor din domeniu .

In sens larg, a conduce, inseamna „a indruma un grup de oameni, o institutie, un sector al treburilor publice, o activitate etc., având asupra sa intreaga raspundere in domeniul respectiv".

Vizând o activitate umana, conducerea cere actiune, analiza, angajament si folosirea normativa a relatiilor.

Are un caracter sistemic, deoarece aplicându-se in cadrul colectivelor urmareste consolidarea lor, asigurarea coeziunii tuturor elementelor componente si dirijarea activitatii oamenilor in conformitate cu cerintele intregului sistem. Aceasta implica o ierarhizare a sistemelor, pornind de la cel social total pâna la subsisteme partiale de cea mai mica intindere.

Conducerea reprezinta un ansamblu de decizii si activitati specifice caracteristice proceselor manageriale si domeniului condus, care urmaresc perfectionarea, functionarea unitara si trecerea unui sistem dintr-o stare in alta, in masura sa asigure indeplinirea unui scop, folosindu-se un ansamblu logic de metode, procedee, reguli si instrumente si respectându-se totodata, cerintele legitatilor obiective generale sau specifice domeniului condus. In esenta conducerea reprezinta optimizarea structurii si functionalitatii sistemului condus, aplicând principiul fundamental „randament maxim cu efort minim".

Conducerea din structurile militare rezolva, in mod curent problemele care sunt proprii conducerii tuturor domeniilor economico-sociale, ea diferentiindu-se de conducerea celorlalte domenii prin trasaturile caracteristice ale actiunii militare.

Conducerea militara trebuie sa raspunda urmatoarelor cerinte: sa fie unitara, continua, ferma, supla, flexibila, initiatoare, oportuna, eficienta, executata in secret, ciclul de conducere sa fie cât mai scurt. Actul de conducere reprezinta raportul social prin care se instituie un sistem de relatii dintre cei care conduc si executanti, relatii ce se subordoneaza consecvent indeplinirii unor obiective prestabilite.

In lupta armata se infrunta structuri militare care urmaresc scopuri diametral opuse, iar conducerile acestora stabilesc masuri ce vizeaza nimicirea celeilalte parti.

Lupta reprezinta fenomenul in care este foarte greu de prefigurat modelul de desfasurare, deoarece este invaluita de un numar foarte mare de factori aleatori. In consecinta actul conducerii se exercita intr-o extrema stare de tensiune, fiecare greseala exprimându-se prin grele pierderi umane si materiale. Iata de ce se recunoaste faptul ca razboiul este un fenomen care presupune optiuni capitale, armata fiind delegata sa transforme acestea in victorie.

Deosebindu-se de actiunile de lupta prin scop, mod de actiune, rezultat, forma si intensitate, actiunile militare din timp de pace se subordoneaza cerintelor de razboi ceea ce face ca activitatea structurilor militare sa tina in permanenta seama de acestea.

Armata ca un organism cu o centralizare stricta, functioneaza pe baza unei discipline ferme, pe supunerea neconditionata a subordonatilor fata de ordinele comandantilor, pe reglementarea riguroasa a relatiilor dintre esaloane si dintre militari, ceea ce face ca absolut toate actiunile sa respecte principiul unitatii de comanda.

Colectivele ostasesti sunt organizate preponderent pe relatii de subordonare, ca raporturi dintre comandant si subordonat, din care decurge executarea tuturor ordinelor in mod prompt si neconditionat.

Comandantul este autoritatea investita si asumata legal care exercita actul de comanda asupra personalului structurilor subordonate, precum si a celor aflate temporar in subordine.

Conform atributiilor regulamentare, comandantii dau ordine subordonatilor, ii controleaza, ii recompenseaza pe cei merituosi, si-i pedepseste pe cei ce se abat de la regulile vietii ostasesti. Aceste lucruri sunt posibile deoarece subordonatii au obligatia sa execute la timp, integral si neconditionat ordinele si misiunile incredintate.

In concluzie, comandantul are rolul: de a conduce sisteme adecvate pentru a indeplini obiectivele incredintate; urmareste prin actiunea militara victoria si nimicirea adversarului; pentru atingerea scopului foloseste structuri sociale si mijloace distructive; ia decizia in conditii de o mare incertitudine, de risc major si de suprema responsabilitate psihica, urmarile unor greseli, insemnând pierderi in vieti omenesti si in bunuri materiale; disciplina militara confera autoritate completa, ordinul acestuia fiind executat neconditionat de catre subordonati; are autoritatea data atât de grad, cât si de functie.

Comanda reprezinta un ansamblu de actiuni prin care organul de conducere isi impune vointa asupra organelor de executie, influentându-le sa actioneze in sensul dorit.

Scopul comenzii este punerea in aplicare a deciziilor luate, iar rolul acesteia este acela de a antrena pe subordonati in infaptuirea celor hotarâte. Având un pronuntat caracter imperativ, comanda face trecerea de la faza de conceptie si pregatire a actiunii, la cea de executie.

Caracteristicile comenzii militare sunt: fermitatea, asigurarea permanentei, caracterul unitar, operativitatea, oportunitatea.