Răspândirea creștinismului în primele patru secole

Cunoașterea istoriei, în general, ajută oamenii să ia contact cu ceea ce au realizat înaintașii, să observe dezvoltarea umanității pe acest pământ de-a lungul timpului, să vadă care au fost deciziile benefice pentru umanitate sau care au fost cele dezastroase, învățând din ele , ca să nu mai repete nimeni greșelile săvârșite de înaintași.

În același mod, cunoașterea Istoriei Bisericești Universale, are ca scop observare și înțelegerea modului de dezvoltare a Bisericii de-a lungul timpului, de la înființarea ei și până în zilele noastre, făcând astfel posibilă analizare acțiunilor ei pe plan intern și extern și implicit înțelegerea creștinismului, în organizarea, viața, ideologia și dogmele sale.

Pentru credincioși, Biserica reprezintă comunitatea și comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, Fiul Întrupat, în Duhul Sfânt, precum și forma văzută a unei asocieri suprafirești cu Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, întrucât credincioșii alcătuiesc un singur trup al cărui Cap este Hristos, într-o nouă viață, tainică, la care se fac cu adevărat părtași.

Tot așa cum Iisus Hristos este persoană istorică, și Biserica Sa este istorică . Această Biserică, ieșită din mâinile lui Dumnezeu (Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească), încorporează toți oamenii prin botez, făcându-i părtași la viața adevărată prin Sfânta Euharistie, curățindu-i prin pocăință, păstorindu-i prin ierarhie .

Biserica depășește toate societățile umane care-l au ca subiect pe om, dar ea îl consideră pe acesta nu doar ca pe o creatură rațională pur și simplu, supusă unor necesități și unor interese strict temporale, ci în perspectiva scopului său suprafiresc, către care trebuie să conveargă întreaga sa existență individuală și socială .

Biserica creștină, adică, comunitatea religios-morală înființată de Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor, este un așezământ dumnezeiesc și omenesc în același timp.

Luând ființă înainte de înălțarea la cer a Mântuitorului, atunci când Acesta i-a trimis pe apostoli la predicare, Istoria Bisericească Universală, cunoaște mai multe etape de dezvoltare, după cum urmează:

- Perioada I - începuturile creștinismului, până în anul 324;

- Perioada a II-a - din anul 324, până în anul 787 (perioada sinoadelor ecumenice);

- Perioada a III-a, 787- 1054 ( perioada de cristalizare a catolicității);

- Perioada a IV-a, 1054- sfârșitul sec al XV-lea (marile conflicte dintre Ortodoxism și Romano-Catolicism);

- Perioada a V-a, secolul al XVI-lea - secolul al XVIII-lea ( perioadă marcată de Revoluția franceză și întreprinderea de misiuni creștine pe alte continente de către Biserica Romano-Catolică);

- Perioada a VI-a, de la 1800, până în prezent ( epoca critică a divizării creștinismului).

Făcându-se referire la prima perioadă, se vorbește despre începutul creștinismului, despre o perioadă în care după ce Sfinții Apostoli primesc conform făgăduinței, Duhul Sfânt, ce s-a pogorât peste ei sub forma unor limbi de foc, dându-le acestora darul vorbirii în diferite limbi ale pământului, se începe răspândirea în lume, pentru predicarea Sfintei Evanghelii și a învățăturilor pe care Mântuitorul le transmisese apostolilor.

Așadar Apostolii pleacă din Ierusalim și încep să predice în diferite zone ale lumii, strângând în jurul lor oameni care se convertesc și se botează în credința creștină. Astfel ca urmare a predicii Sfântului Apostol Petru, se botează cam 3000 de persoane, iar în Ierusalim apostolii Petru și Ioan fac minuni și predică Evanghelia, botezând alte 2000 de persoane. Comunitatea creștinilor ia amploare, se mărește, devenind un pericol pentru evreii, care îi prigonesc pe creștini și îi închid pe apostoli în temnițe, după care îi duc la judecare în fața Sinedriului.

Figură 1. Răspândirea creștinismului

Imperiul roman, care stăpânea o mare parte din teritoriile Europei, a Asiei și Africii, avea o religie politeistă și nu privea cu ochi buni răspândirea creștinismului.

Specifică creștinismului primar este, așadar, amploarea diversității de opinii și credințe în numeroase chestiuni teologice, fapt provocat, inițial, de caracterul oral al transmiterii mesajului lui Hristos și, mai târziu, de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele, îndemnurile și credințele. Acest fapt, care n-a întârziat să producă dispute intestine în rândul mișcării, a pus în evidență necesitatea clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de cărți inspirate (apariția Canonului biblic) și a fizionomiei instituției menite să vegheze la păstrarea valorilor comune (înființarea bisericii).