Recăsătoria la Vârsta a Treia

1. Introducere

Familia ca realitate sociala complexa este subiect si obiect a numeroase cercetari inter si multi-disciplinare, asa cum arata I. Mitrofan si C. Ciuperca (2002, pag. 143), intre care cele de psihologie sociala, sociologie, antropologie, psihoterapie si psihopatologie detin pozitii prioritare. Ca urmare, o serie de paradigme, fiecare cu concepte, metode proprii de investigare, cu virtuti si limite, incearca sa explice functionalitatea familiei.

Mariajul este o institutie ce se gaseste in orice societate si cultura. Este uniunea dintre indivizi de sex opus recunoscuta si legitimate de societate. Difera de alte uniuni prin:

- se defineste in maniera publica (formala)

- contactele sexuale functioneaza ca elemente explicite ale relatiei

- constituie conditia esentiala pentru legitimarea urmasilor

- are tendinta de a fi o relatie stabile si de durata. Desi in cele mai multe tari, divortul este permis, in nici una nu este incuraj (nu este considerat o norma prescriptiva ideala).

Aceste conditii sunt insa valabile la casatoriile intre persoane relativ tinere. In cazul casatoriei sau recasatoriei intre persoane varstnice, doar unul dintre aceste 4 conditii are aplicabilitate in conditiile in care la o varsta destul de inaintata nasterea de copii, din punct de vedere biologic, este imposibila, iar durata relatiei este ralativa deoarece in cazul batranilor riscul de deces este mult mai ridicat fata de tineri.

Lucrarea de fata incearca sa faca o prezentare a problematicii recasatoriei la persoanele de varsta a treia, problematica tratata din punct de vedere sociologic, psihologic si teologic. Tratarea include prezentarea elementelor de „familie”, „casatorie”, „divort” si „recasatorie”.

2. Vârsta a treia – caracteristici

Imbatranirea este un fenomen biologic, batranetea o etapa a vietii. Imbatranirea se deosebeste de procesele de dezvoltare si crestere ale individului prin faptul ca diminueaza in loc sa augmenteze, posibilitatile de supravietuire. Chiar daca unele dintre modificarile caracteristice ale batranetii incep in timpul unor faze mai precare ale evolutiei, ele se manifesta de obicei destul de tarziu, la un interval lung de la perioada reproductiva. Oricare ar fi cauza procesului de imbatranire, consecintele sale sunt indubitabile. Dintre acestea, cea mai evidenta este cresterea posibilitatii moraii. S-a afirmat ca probabilitatea mortii la adult, contrar cu ce se intampla la inceputul vietii, se dubleaza la 7-8 ani. Cresterea probabilitatii de a muri la indivizi mai varstnici se explica prin scaderea progresiva a funcţiilor organismului.

Batranetea se caracterizeaza prin numeroase tulburari metabolice, enzimatice endocrine, ca si prin diminuarea capacitatii de regenerare. Toate acestea se repercutau nu numai asupra aparatului cardio-vascular si respirator, mai frecvent considerate ca afecte la varstnici, ci si asupra tractului gastro-intestinal si a glandelor sale anexe(Fodor, 1971, pag. 24).

Perioadele batranetii, considerate si ca post-adulte, se caracterizeaza printr-o acumulare de oboseala si uzura interna, care submineaza treptat organismul si modifica functionalitatea psihica, scazandu-i productivitatea. Iesirea din campul muncii, ca si reducerea nucleului familial prin plecarea copiilor (fenomen de denuclearizare familiala) creaza modificari complexe in campul preocuparilor si a stilului de viata. Subedentitatea profesionala si matrimoniala se estompeaza sau intra in crize. Bolile de degenerescenta fac din aceasta perioada fragila o etapa de instrainare si aceasta cu atat mai mult cu cat se traieste sentimentul inutilitatii sociale si al “abandonului”, data fiind criza de timp a copiilor deveniti adulti din casa parinteasca in propria lor familie(U. Schiopu si E. Verza, 1981, pag. 33).