Ridicarea excepției de

I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE

Conceptul de excepţie evocă, în limbajul obişnuit, orice abatere de la o regulă generală şi provine din substantivul latin exceptio, care înseamnă “a lua din”, “a împuţina”, “a anihila”.

Pornind de la premiza că unul din cele mai înalte principii ale dreptului public este dreptul puterii judecătoreşti de a înlătura orice lege neconstituţională, acest lucru este determinată, în primul rând, de necesitatea unei bune administrări a justiţiei, prin evitarea ca procesul să revină, ca urmare a exercitării controlului constituţionalităţii legilor, de două ori la aceiaşi instanţă. De asemenea, s-a avut în vedere şi salvarea prestigiului legilor, prin discutarea validităţii lor constituţionale doar de către instanţa de jurisdicţie constituţională.

Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un astfel de mijloc tehnic prin care se exercită controlul concret a postiori al constituţionalităţii legilor. Într-adevăr, controlul pe cale de excepţie rezultă din procesul de aplicare a legii, proces condiţionat de efectele pe care aceasta le produce la scară socială, dacă adoptarea legii este prin excelenţă o problemă a clasei politice, aplicarea ei este îndeosebi o problemă a societăţii civile, iar în acest sens primordială este protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Pentru a determina cadrul material în care se situiază procedura de invocare şi soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate este necesară determinarea sferei obiectul acestei excepţii. Această prevedere este determinată de rînd cu celelalte atribuţii ale Curţii Constituţionale în art. 135 lit. g) din Constituţie şi formează după cum am menţionat şi mai sus o garanţie a respectării drepturilor fundamentale a cetăţenilor. Excepţia de neconstituţonalitate constituie mijlocul procedural pentru realizarea accesului cetăţeanului, în calitate de titular al drepturilor şi libertaţilor sale fundamentale, la controlul constituţionalităţii legilor. În felul acesta, îmbunătăţirea procedurii de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate se încadrează în procesul general de dezvoltare a democraţiei constituţionale şi de confirmare a statului de drept.

În doctrină, atît naţională cît şi a ţărilor vecine întîlnim diferite noţiuni ale excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit autorilor români Muraru I., Constantinescu M. excepţia de neconstituţionaliate este „un incident ivit în desfăşurarea unui proces în faţa instanţei judecătoreşti, constînd în contestarea legitimităţii constituţionale a unei prevederi legale dintr-o lege sau ordonanţă de care depinde judecarea cauzei” .

Avînd ca obiect o dispoziţie legală de care depinde soluţionarea cauzei, excepţia de neconstituţionalitate este caracterizată ca fiind o apărare de fond, dar ea constituie totodată şi un mijloc specific jurisdicţiei constituţionale pentru exercitarea controlului de constituţionalitate, cu o semnificaţie proprie în cadrul procedurii civile sau penale

Potrivit autorului naţional O. Ţurcanu excepţia de neconstituţionalitate poate fi privită ca un mijloc de apărare procesuală, prin efectul căruia se înlătură de la aplicarea în speţă a unui text de lege ce consacră o regulă de drept care contravine dispoziţiilor de forţă juridică superioară.

Un grup de autori moldavi menţionează că, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o procedură de iniţiere de către instanţele de judecată, din oficiu sau la cererea persoanelor dependente de actul justiţiei, a controlului conformităţii cu normele constituţionale a unui act normativ care va fi aplicat sau deja a fost aplicat la soluţionarea litigiului.

La fel, o noţiune a excepţiei de neconstituţionalitate o putem găsi şi în Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.15 din 6 mai 1997 „Cu privire la interpretarea art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţia Republicii Moldova” în care este prevăzut că „excepţia de neconstituţionalitate exprimă o legătură organică, logică între problema de constituţionalitate şi fondul litigiului principal. Ea poate fi invocată ca incident din iniţiativa părţilor sau din oficiu de instanţa de judecată.”. Totodată Curtea a prezentat următoarele elementele principale ale excepţiei de neconstituţionalitate:

- necesitatea efectuării unui control de neconstituţionalitate;

- existenţa raportului triunghiular între partea aflată în proces, ale cărei drepturi sau interese au fost eventual lezate printr-o normă neconstituţională, instanţa de judecată, în faţa căreia se invocă neconstituţionalitatea şi Curtea Constituţională, chemată să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate;

- obiectul excepţiei de neconstituţionalitate (care este mai larg, incluzînd nu numai legile, ci şi alte acte normative).

În baza celor expuse Curtea Constituţională a conchis că „excepţia de neconstituţionalitate” în sensul dispoziţiei art. 135 alin. (1) lit g) din Constituţie poate fi interpretată ca fiind o procedură de iniţiere de către instanţele ordinare de judecată, la iniţiativa părţilor sau din oficiu, a controlului conformităţii unei legi sau altui act normativ în întregul său, ori în majoritatea cazurilor parţial cu normele constituţionale. Această procedură este o abatere de la regula generală, stabilită în art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie şi art. 25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, şi prin natura sa este o excepţie.

În urma analizei noţiunilor prezentate mai sus şi a instituţiei excepţiei de neconstituţionaliate per ansamblu am dedus următoarea noţiune a acesteia:

Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o procedură de iniţiere de către instanţele de judecată de toate nivelele, din oficiu sau la cererea părţilor implicate în proces, a controlului conformitărţii unui act normativ, care urmează a fi aplicat sau a fost aplicat la soluţionarea litigiului pedinte în procedura lor, cu prevederile Constituţiei şi care are ca scop, pe de o parte, de a fi un mijloc de apărare procesuală şi, pe de altă parte, de a garanta supremaţia Constituţiei.