UE și criza migratiei de la granița cu Belarus

Introducere

În 2015, în toiul crizei europene a imigranților, care a avut loc în principal în Marea Mediterană și în sudul, vestul și centrul Europei, aproximativ cinci mii de refugiați sirieni, afgani și irakieni au traversat pe biciclete frontiera de la Cercul Polar Arctic dintre Rusia și Norvegia înainte de a cere azil autorităților norvegiene . Imigranții au beneficiat de o lacună obscură în legile care reglementează trecerea de ambele părți peste granița ruso-norvegiană, care interzic trecerea pietonilor și a pasagerilor din autovehicule fără pașaport, dar nu au nicio reglementare în ceea ce privește bicicliștii. David Kilcullen descrie acest eveniment în cartea sa din 2020, Dragonii și șerpii: Cum au învățat restul să lupte cu Occidentul, în care explorează rolul guvernului rus în aducerea a mii de emigranți din Orientul Mijlociu la una dintre cele mai nordice frontiere ale Europei, în ceea ce el numește un act de "război liminar".

Reminiscențele crizei migrației din anul 2015

Prin urmare, tipul acesta de conflict frontalier dintre Belarus și Uniunea Europeană aflat în curs de desfășurare și în curs de escaladare, nu a fost pentru prima dată folosit ca instrument coercitiv împotriva UE sau NATO. Cea mai recentă creștere a tensiunilor continuă un model de escaladare care a început în urma alegerilor prezidențiale frauduloase din 2020 în Belarus și a represiunii ulterioare a demonstranților anti-regim. Sub administrația președintelui contestat Alexander Lukașenko - a cărui guvernare este contestată de activiștii pro democrație și care nu este recunoscută ca fiind legitimă de UE - Belarusul a angajat UE într-o escaladare de tip dinte pentru dinte, ca răspuns la sancțiunile UE, inclusiv după ce Belarusul a forțat un zbor operat de compania aeriană comercială Ryanair să aterizeze pe teritoriul belarus pentru a aresta un disident aflat la bord. Obiectivul general al lui Lukașenko este de a-și consolida controlul asupra Belarusului și de a descuraja contestarea puterii sale. Pentru a face acest lucru, el se bazează foarte mult pe partenerul său apropiat și pe colegul său autocrat Vladimir Putin pentru a exercita împreună presiuni asupra UE în vederea stabilirii unei forme de relații cu el în calitate de lider al Belarusului, oferindu-i lui Lukașenko o legitimitate de facto și consolidându-i controlul asupra puterii.

Belarus a inițiat criza imigranților de la granițele cu Polonia, Lituania și Letonia în timpul verii, la scurt timp după incidentul Ryanair, alimentând astfel una dintre cele mai mari temeri ale UE. Reacția la criza imigranților din 2015 a pus sub o presiune intensă o serie de membri ai UE, contribuind la o creștere a sprijinului pentru partidele eurosceptice de extremă dreapta în țări precum Germania, Franța, Suedia, Țările de Jos, Ungaria, Polonia și Italia, contribuind în același timp în mod decisiv la votul Marii Britanii de a părăsi blocul în 2016. Europa a răspuns prin încheierea de acorduri cu state din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, precum Turcia, pentru a împiedica migranții să ajungă pe teritoriul UE, atrăgând critici deseori uitate, cum că blocul abdică de la responsabilitățile sale umanitare față de solicitanții de azil și migranți. Belarus pariază că, în timp ce UE și statele sale constitutive tolerează afacerea murdară a respingerii migranților atunci când acest lucru se întâmplă în Orientul Mijlociu sau în Africa de Nord, totuși vor ceda în fața unei narațiuni critice atunci când se întâmplă chiar la frontiera externă a UE. De asemenea, Lukașenko speră să obțină concesii din partea UE și să își consolideze legitimitatea în schimbul opririi fluxului de migranți, în timp ce UE se concentrează în același timp pe prevenirea unui flux de migranți care ar putea inflama din nou tensiunile în cadrul blocului și pe sprijinirea mișcării pro-democratice din Belarus.