Antropologia urbanului

Dezvoltarea explozivă a orașelor, în care locuiesc circa 2/3 din populația globului, a condus la apariția și impunerea unei noi tendințe în cercetarea antro-pologică, interesul acordat studierii orașului. De câteva decenii, antropologii au început să se intereseze din ce în ce mai sistematic de madiile urbane, întâi ca referențial general, apoi ca spațiu al memoriei colective.

La început, orașul a fost cercetat ca o extensie a satului, fapt ce a legitimat existența unei antropologii, care era mai curând o antropologie în oraș decât una a orașului. Dar viața citadină a evoluat rapid astfel încât noile studii vizând noul mediu social se arată interesate tocmai de surprinderea acestor moduri de existență și, mai ales, cât de specifice sunt ele.

Noua tendință s-a manifestat inițial în Statele Unite, unde etnologii au încercat să studieze mediile periferice muncitorești, mediile imigraționiste, diferențele lingvistice și culturale ale diverselor grupuri. Școala de la Chicago, o grupare mai curând sociologică, dezvoltă un program specific de cercetare a urbanului dintr-o perspectivă mai integrată, insistând asupra relațiilor de rudenie în oraș, asupra relațiilor de vecinătate, de întrajutorare în cadrul unor rețele sociale bine delimitate. O foarte mare perioadă, studiile acestei noi tendințe s-au orientat aproape în exclusivitate asupra periferiilor, bidonvilurilor, culturii sărăciei și dezmoșteniților.

Gerard Althabe rezuma situația antropologiei si subliniaza trei orientări majore:

1. O etnologie în oraș care are drept scop studierea spațiului de coabitare și care se interesează, în special, de raporturile sociale ce se dezvoltă într-un astfel de mediu și de influențele ce se stabilesc cu familia și felul de a munci.

2. O etnologie a orașului, ce duce mai departe lucrările Școlii de la Chicago, interesându-se să stabilească diferențele de socializare în mediu urban și cel rural.

3. O etnologie a imaginarului urban care pune în discuție relația dintre spațiul urban, formele sale materiale și practicile locuitorilor. În urma unei astfel de analize, se impune concluzia conform căreia practicile locuitorilor nu sunt determinate de spațiu.

Orașul este, înainte de toate, o prezență spațială, un contrapunct în armonia naturii și doar apoi un sistem complex de relații, o colectivitate, o sociogramă. Este, în același timp, o realitate spațială cu efecte sociale și o ralitate socială condiționată spațial.

Fără pretenția exhaustivității, încercăm în continuare să conturăm o schemă operantă a acestei schimbări de paradigmă. Preocupările de început privind sociologia urbană sunt circumscrise legitimării unor metode de lucru și a unui spațiu de aplicare a acestora.

Simmel este, în primul rând, un filosof interesat de condiția omului modern. În Sociologia lui, el consideră că relațiile sociale în oraș sunt relațiile sociale moderne prin definiție și că a studia orașul înseamnă a studia societatea modernă, drept pentru care el oferă o sumă de concepte necesare înfăptuirii acestor studii. El nu creează, însă, un model analitic, cu toate că opera lui va influența școala de la Chicago prin aplicabilitatea elementelor de psihologie socială, ci o sociologie abstractă sau, cum afirmă el însuși, o geometrie a lumii sociale2, în care să interacțoineze studierea individului și ale activităților sale economice și politice.

Societatea urbană generează cea mai modernă formă de conflict între om și natură, consideră Simmel în lucrarea din 1903, Metropola și viața psihică, conflict reprezentat printr-un antagonism complex între dorința omului de a-și păstra independența și individualitatea, pe de o parte, la care se adaugă întreita acțiune a moștenirii istorice, a influențelor culturale externe și a tehnicilor de supraviețuire.În această lucrare de început, Simmel demonstrează că spațiul urban metropolitan impune un alt tip de psihologie decât cel rural, sau cel al orașelor mici, concretizat de o intensificare a vieții emoționale și de un consum mai mare de energie mentală.