De la Studiul Genului Homo la Antropologie Culturala

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie De la Studiul Genului Homo la Antropologie Culturala.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 13 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Adrian Poruciuc

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Antropologie

Extras din document

Pâna în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, în rândurile oamenilor de cultura si ale paturilor largi ale populatiei a predominat o conceptie nestiintifica, fixista, cu privire la originea omului. Se considera ca omul a fost creat ca atare si ca nu a cunoscut un proces de evolutie normala, asemanator aceluia al celorlalte genuri de fiinte vii. Conceptia evolutionista asupra originii omului si-a facut loc cu multa greutate chiar în rândul oamenilor de stiinta, multi dintre acestia neputând accepta cu usurinta evidenta faptului ca omul se trage dintr-un lant de mamifere si ca cele mai apropiate rude, din punct de vedere taxonomic, ale omului sunt maimutele antropoide.

Cu toate acestea, precursori ai teoriei evolutioniste au aparut înca din secolul al XVIII-lea, asa cum a fost marele savant si om politic Benjamin Franklin ( 1706 – 1790 ), care afirma în mod categoric ca „omul este un animal care fabrica unelte”. Dintre urmasii fondatorului evolutionismului, Darwin, un rol de seama în sustinerea acestei teorii printre oamenii de stiinta ai secolului al XIX-lea l-a jucat savantul german Ernst Haeckel ( 1834 – 1919 ), acesta fiind primul naturalist care a afirmat, in anul 1863, ca maimutele antropoide si omul au stramosi comuni, opinând, însa, în mod gresit ca gibonul este maimuta contemporana cea mai apropiata de om si ca, de aceea, originea omului ar trebui cautata în Asia de Sud-Est.

A trebuit , însa, ca o serie întreaga de cercetatori sa depuna eforturi aproape de neînchipuit, adesea în contradictie cu pozitia reprezentantilor stiintei oficiale, pentru a descoperi resturile fosile si uneltele premergatorilor omului actual si a acredita, astfel, treptat, ideea evolutiei complicate a omului dintr-un primat, desi si astazi exista oameni care nu accepta aceasta idee. Merite deosebite au avut, astfel, Johann Karl Fulleroth, descoperitorul, în 1856, al paleoantropului, Eugene Dubois, descoperitorul, în anul 1925, al arhantropului, Raymond Dart, descoperitorul, în 1925, al primului australopitec si familia paleoantropologilor de origine britanica, Louis, Mary si Richard Leakey, cei mai asidui cercetatori ai urmelor umane din Africa de Est.

Acumularea unor descoperiri din ce în ce mai numeroase si acceptarea de catre cei mai multi a teoriei evolutioniste nu înseamna, nici pe departe, ca toate problemele originii omului ar fi fost elucidate, dimpotriva fiecare noua descoperire da nastere unor noi discutii, specialistii punându-si tot mai multe semne de întrebare asupra detaliilor succesiunii reale a genurilor, speciilor si subspeciilor de hominizi pe parcursul neogenului si cuaternarului.

Fosilele provenite de la stramosii omului, se împart in doua genuri: australopitecus si homo, si provin de acum 5 milioane de ani. Natura arborelui evolutiv al hominidelor dupa acesta data este nesigura. Acum 7 pana la 20 de milioane de ani, maimutele primitive erau raspândite în Africa si mai târziu în Eurasia. Cu toate ca s-au gasit numeroase fosile, felul de viata al acestor creaturi, si legatura lor cu maimutele actuale si cu oamenii este cauza unor dezbateri intre cercetatori. Una dintre aceste maimute fosile, cunoscuta sub numele de Sivapithecus, pare sa împarta unele trasaturi cu marea maimuta asiatica, urangutanul, care poate fi urmasul direct. Niciuna dintre aceste fosile nu ofera evidente clare ca ar face parte dintr-o linie evolutiva care sa duca la familia hominide.

Comparatii ale proteinelor sangvine si ADN - ului maimutelor africane cu cele ale omului, indica faptul ca linia ce conduce la omul modern, nu se desparte din cea a cimpanzeului si gorilei, decât târziu în evolutie. Bazându-se pe aceste date, multi cercetatori, cred ca despartirea a avut loc acum 6 - 8 milioane de ani. Este, deci, destul de posibil ca cele mai vechi fosile hominide, care apar acum 5 milioane de ani, sa ne apropie de începuturile omului. Descoperirea mai multor fosile, ar permite stabilirea exacta a perioadei în care maimutele africane (moderne) s-au despartit de omul actual, si deci evolutia umana va fi redata complet.

În procesul foarte complicat de evolutie a hominizilor pot fi deosebite, dupa cunostintele actuale, sase mari etape.

ETAPA PRIMATELOR PRECURSOARE

Aceasta etapa corespunde, în linii mari, oligocenului superior si miocenului, acoperind timpul dintre 28 si 7 milioane de ani înaintea prezentului, când în Africa si Eurasia au trait o serie întreaga de maimute superioare, antropomorfe, despre a caror filiatie se discuta înca foarte mult în rândul specialistilor.

Astfel, din trupul comun al primatelor superioare, la circa 28 mil. ani î.p. s-ar fi desprins ramura din care au derivat cele mai îndepartate rude actuale ale omului – gibonul si siamangul - dar, din acelasi stramos comun, presupus dar înca nedescoperit, ar fi evoluat, pe linie ascendenta, si genul Proconsul. Din Proconsul se pare ca s-au desprins trei linii divergente, dintre care liniile dryopitecilor si a ramapithecilor nu au evoluat pe linia hominizarii.

Linia urmasului celui mai evoluat al lui Proconsul, care reprezinta o veriga foarte importanta pe linia filogenetica a precursorilor omului, care s-a îndreptat spre hominizare este Kenyapithecus Wickeri .

La toate aceste primate precursoare se pot constata, însa, o serie de trasaturi evolutive generale: tendinta de trecere de la o viata arboricola la una tericola, însotita de tendinta spre o statura verticala,deocamdata, imperfecta, de disparitia treptata a cozii si de transformare a ghearelor în unghii, tendinta de dezvoltare a encefalului, întovarasita de reducerea oaselor fetei si a organului mirosului, precum si cresterea acuitatii senzitivo-motorii a membrelor anterioare, care tind sa se transforme în mâini.

ETAPA AUSTRALOPITECILOR

Etapa respectiva se suprapune, în linii mari, pliocenului însa unele specii au continuat sa traiasca si în pleistocenul inferior.

Australopitecii au aparut în Africa central-nordica , apoi au patruns în Africa de Est, unde au fost descoperiti în Ethiopia , în Kenya si în Tanzania . Din Africa de Nord, australopitecii au trecut si în sudul Europei, profitand de o punte de uscat, existenta pe atunci, catre Sicilia, fapt demonstrat de fragmentele de schelet ( Australopithecus africanus ) descoperite în 1983, în apropiere de Agrigento.

Fisiere in arhiva (1):

  • De la Studiul Genului Homo la Antropologie Culturala.doc

Alte informatii

O sinteza apreciata cu nota 10.