Monografia Comunei Ponoarele

Aşezată in partea de nord vest a regiunii Oltenia şi in partea de nord a județului Mehedinţi, la poalele Carpaţilor meridionali comunei Ponoarele nu i se poate stabili o vechime exactă. Este incontestabil faptul ca Ponoarele face parte din categoria comunelor cu o vechime destul de mare. In aceasta privință date documentare nu avem. Totuşi in ajutorul afirmaţiilor noastre că aceasta aşezare ar exista din timpuri destul de vechi , ne vin o serie de legende a căror legătură cu istoria este destul de strânsă. Astfel după cum arată legenda prin aceste locuri după ce a construi mănăstirea Vodiţa (1370-1372) după pierderea acesteia prin ocuparea regiunii Severinului de către regatul maghiar, călugărul greco-sârb Nicodim plecând spre nord-est a poposit pe aceste meleaguri unde pitorescul l-a atras destul de mult, hotărându-se să întemeieze o nouă mănăstire. Prin întemeierea unei monastiri o parte din terenurile care aparţineau locuitorilor urmau să treacă in posesia mânăstirii. Această situație a alarmat pe cetăţenii satului determinându-i sa găsească o modalitate de a-l izgoni din aceste locuri.

Pe când călugărul Nicodim dormea in casa unui oarecare Vîlsan, acesta împreuna cu alt fruntaş al satului Vucea, i-au tras cuţitul din teacă,au tăiat cu el o găină neagră pe care i-au băgat-o in desagi unde el avea pâinea si mistriile de lucru. Dimineaţa călugărul a plecat spre Baia de Aramă. Vîlsan şi cu Vucea , necunoscându-I intenţia, s-au luat după el,l-au ajuns si au început sa îl bata ca pe un hot, dup ace l-au căutat in desagi si au găsit găina. Pentru a-si arata nevinovăţia călugărul le-a spus sa îi scoată cuțitul din teacă sa vadă ca nu-i plin de sânge. In realitate cuțitul era plin de sânge despărțindu-se de ei i-a blestemat ca din neamul lor sa nu iasă decât cimpoieri, toboșari si martori de meserie. Niciodată sa nu le ajungă ce le trebuie: (când vor avea sare sa nu aibă mălai si când vor avea mălai sa nu aibă sare, iar când vor avea de toate sa le iese apa la vatra). In apa sa nu trăiască nici-o vietate, nici măcar broaște. Locul unde călugărul si-a aruncat cuțitul, pâinea si găina poarta denumirea de “Valea Găinii”.

Aceasta legenda o amintește si Vlahuță in “Romania pitoreasca”.

Pe locul unde călugărul vroia sa construiască monastirea a fost construita o biserica care renovate ulterior se găsește si astăzi. Desigur ca cea mai mare parte din cele relatate de legenda sunt verosimile.

Astfel călugărul a trecut prin aceste locuri după întemeierea monastirii Vodița, ca ulterior in anul 1378 a fost construita monastirea Tismana. De asemenea si astăzi exista, intre Ponoarele si Baia de Arama , locul denumit “Valea Găinii”. Iar biserica se păstrează, având pe stâlpul de la intrare o inscripție slava, una dintre icoanele vechi ale bisericii a fost dusa la muzeul din Drobeta Turnu Severin. Datele exacte in legătura cu renovarea bisericii datează din anul 1762, iar intr-un penticostar, tipărit la 1785 se găsesc însemnări din anul 1796-1800, făcute de popa Dumitru.

Si astăzi trăiesc pe teritoriul comunei locuitori care poarta numele acelora care l-au izgonit pe Nicodim.

Un argument etimologic ar venii in ajutorul nostru sa arate ca aceasta așezare ar fi mult mai veche , datând din perioada cuceririi Daciei de către romani. Astfel in sudul satului Delureni se găsește un vârf unde astăzi se afla doar câteva conace, anterior existând rămășițe de case, care poarta denumirea de “Homu”. Este evident faptul ca aceasta denumire vine din latinescul “homo-hominis” care in urma unor modificări fonetice a devenit “ homu”. Aceasta denota ca aici a existat o așezare omeneasca destul de veche.

Denumirea localității provine de la cuvântul de origine slava “ponor” pe care dicționarul limbii romane îl explica astfel: “coasta prăpăstioasă formată prin prăbușirea, ruperea sau alunecarea unor straturi; povârniș”. Aceasta denumire este adecvata formelor de relief existente in comuna.

In decursul existentei sale comuna a avut o istorie zbuciumata , aceasta fiind atestata de numeroasele legende care circula şi astăzi , precum si existent unor nume de persoane. Astfel in satul Dăbuleni majoritatea locuitorilor poarta numele de familie “Sultan” cuvânt de origine turca, care fără discuții s-a impus in acest sat in urma ocupării si conviețuirii dintre autohtoni si turcii cotropitori.

De asemenea in ajutorul argumentării noastre vine si denumirea toponimica de “Valea Turcului”, dara unei vai care se afla intre satele Cracul Muntelui si Ceptureni. Aceasta vale, după cum spune legenda , ar fi primit denumirea in urma batalii dintre turci si unguri. Data acestei batalii nu este cunoscuta.

O veche monografie a comunei ne confirma ca prin aceste locuri Tudor Vladimirescu, pe când era vătaf al plaiului Cloșani, a avut strânse legături cu locuitorii satelor. Astfel dintr-un bilet posedat de locuitorul Teodor Vlădulescu, fost mult timp primar al comunei, reiese ca vătaful avea in acea perioada o stupina in locul numit “ Balaciu” din apropierea satului Valea Ursului. Din conținutul biletului mai putem afla de comerțul cu ceara pe care îl făcea Tudor Vladimirescu cu turcii din insula Ada-Kaleh. Biletul ar fi avut următorul conținut: “ Dabace stupăriţă da înfățișătorului 30 kilograme ceara zis a îngrijești de stupi, sa îi înmulțești pana la 1000( o mie) “ Tudor.

Un alt bilet aparținând lui Tudor Vladimirescu pe care la posedat locuitorul Petre M Răduică din satul Ceptureni vorbește despre existenta unei stupine a lui Tudor Vladimirescu in satul Cracul Muntelui. Tot din vechea monografie a reieșit ca bătrânul Dumitru Piroteala pe atunci in vârsta de 12 ani a auzit pe tatăl sau ca trece Tudor Vladimirescu de la Cloșani la Costești spre a pleca cu bătălia in “jos”.

Mulți din străbunicii acestor locuitori au însoțit pe Tudor Vladimirescu in drumul lui spre București. O căpetenie in oastea lui Tudor Vladimirescu a fost si un oarecare Sibinescu, străbunic al familiei Sibinescu din satul Brânzeni, precum si bunicul lui Constantin Dumitrescu din satul Cracu Muntelui care a îndeplinit funcția de căpitan.

Formele de relief caracteristice acestor așezări , păduri, peșteri, stânci prăpăstioase au dat posibilitatea haiducilor ca adeseori sa găsească un loc de refugiu prin părţile locului.

Deasupra bisericii, care a fost construită pe locul unde vroia sa construiască egumenul Nicodim monastirea se afla o stanca prăpăstioasa numita “Steiul Ponorii” si alta “Piatra Șoimului”. Acolo într-o hruba ,in vremurile de demult, șoimii își făceau cuibul in fiecare an. După pieirea acestor pasări pe bradul care se înalţă de la poalele stâncii urcau si coborau haiducii pe cracă in peștera. Aici își depozitau merindele si galbenii pe care si-I însușeau prin jefuirea exploatatorilor.