Rit și ritual funeral în Eneolitic

Viața, din punct de vedere particularistic, constă în trecerea treptată de la o vârstă la alta, de la un statut social la altul. Acestor treceri le sunt asociate acte speciale, cunoscute sub denumirea de ritualuri.

Ritualul funerar este unul dintre cele mai puternice și complexe ritualuri, indică totalitatea acțiunilor ce au loc de la deces până la depunerea defunctului într-o formă sau alta și se stabilește în funcție de credințele și concepțiile comunității cu privire la lumea morților. Ritualul funerar cuprinde rituri de separare- separarea mortului de lumea celor vii, rituri de prag- fac legătura între cele două condiții (viața și moartea) și riturile de agregare a celui decedat la lumea morților.

„Riturile funerare pot reprezenta o strategie socială prin intermediul căreia se afirmă anumite drepturi politice sau sociale ale anumitor grupuri sau elite. De asemenea, funeraliile pot reprezenta o oportunitate pentru cei rămaşi în viaţă pentru menţinerea, legitimarea sau consolidarea poziţiei în societate, pentru preluarea sau moştenirea anumitor drepturi, proprietăţi, bunuri sau obiecte.”

Obiceiurile și practicile funerare reprezintă întregul riturilor și ritualurilor funerare.

Studiul ritului și ritualului funerar specific fiecărei culturi poate oferi informații cu privire la „universul spiritual” al culturii , „persoana socială”, structura și complexitatea societății. „Descoperirile cu caracter funerar reprezintă una dintre cele mai frecvente categorii de fapte sociale analizate de arheologi.”

Acestea au început din secolul al XIX-lea, însă prin descoperirea de morminte izolate în mod întâmplător. Campaniile de cercetare arheologică incep în mod oficial după cel de-al Doilea Razboi Mondial și au ca rezultat identificarea și analizarea unor noi necropole.

Prima mare necropolă românească descoperită și atestată este necropola neolitică din grupul cultural Iclod, comuna Iclod, județul Cluj. Necropola a fost descoperită în primăvara anului 1903 de către Màrton Roska și este menționată într-o scrisoare trimisă de acesta.

Pentru Eneolitic, cea mai timpurie necropolă descoperită este necropola plană de înhumație de la Decea Mureșului. Aceasta a fost descoperită în cadrul săpăturilor dintr-o carieră de pietriș, în 1912 , a fost cercetată în 1915 de către Istvàn Kovàcs și reprezintă o „infiltrare de tip stepic în mediul eneolitic mijlociu transilvănean.” Eneoliticul este cunoscut ca perioada progreselor umane pe toate planurile. Atingerea apogeului în agricultură, apariția comunităților gentile, creșterea demografică sunt doar câțiva factori ce determină începutul organizării terenului - „sunt scoase în afara terenului de locuit terenurile agricole și zonele destinate înmormăntărilor” Ca urmare a separării spațiului de locuit și a apariției ideii de necropolă se formează o delimitare mai clară a concepției despre viață și moarte.

Necropola reprezintă un sit, un oraș al morților, un spațiu destinat special celor morți. În general există o distanță semnificativă între așezări, lumea celor vii și necropole, iar delimitarea dintre cele două poate fi realizată prin intermermediul reliefului (unele necropole se aflau în zone greu accesibile) sau la nivel simbolic.

O altă particularitate a eneoliticului în ceea ce privește arheologia cultural-istorică funerară este apariția „mutațiilor spirituale”, se realizează schimburi de ritualuri funerare cu alte civilizații. Astfel apar mormintele tumulare, cu construcții interioare, specifice populațiilor nomade și necropole de incinerație.

Pentru a prezenta practicile funerare din perioada eneolitică am ales ca sursă etnografică necropola din cultura gumelnițeană de la Vărăști, din județul Călărași.

Cultura Gumelnița aparține eneoliticului dezvoltat și este remarcabilă prin diversitatea practicilor ei funerare. În România sunt atestate mai multe necropole gumelnițene: Dridu, Gumelnița, Vărăști, Chirnogi- Șuvița Iorgulescu și Chirnogi-Malu Roșu.

Grindul „Grădiștea Ulmilor” a fost cercetat pentru prima dată de către Radu Vulpe și Vladimir Dumitrescu, în 1923. Grindul are o suprafață redusă ,de aproximativ 500-600 m lungime și 100 m lățime și se află în mijlocul fostului lac Boian. Diferite comunități au considerat această palmă de pământ prelungită o poziție strategică, ferită de atacurile dușmanilor, hrana era asigurată prin pescuitul în lacul Boian, iar apropierea de Dunăre a făcut posibilă realizarea diferitelor schimburi de obiecte, podoabe de metal,aramă sau aur si de materii prime pentru realizarea uneltelor.