Casa de cultură din Satu-Mare - spațiu de dialog pentru regim și mișcarea studențească

Perioada de dominație a regimului comunist a căutat și întreținut propaganda ideologiei proprii, prin reprezentări fizice care să îndoctrineze și să genereze o controlare a maselor, ca nucleu central al dezvoltării socialismului în România. Acest tip de propagandă și intenție de impunere a ideologiei în societatea românească și-a găsit răspuns în arhitectura acelei perioade, arhitectură care nu poate fi judecată în absența analizei contextului din acea vreme. Poate cel mai important generator de propagandă era reprezentat de cultură, subiect ce urma să determine aria de influență și dominare a ideilor de factură comunistă în estul Europei.

Cultura socialistă se voia un ideal de ilustrare a prezentului, însă în realitate s-a lăsat marcată de un mecanism de dezvoltare a propagandei politice, în dauna dezvoltării actului artistic, proiectând în societate și în mintea omului de rând, idealuri ce ascundeau faptul realității. Acest proces își impunea să fie, dincolo de orice teorii idilice, un „program de producție” prin care omul de rând nu răspundea spiritului creator individual, ci dezvoltării statului socialist. Astfel, acest spirit era subjugat de regim, iar creatorul ajungea să devină un executant obedient al dorinței politice, acest rol fiind preluat de arhitectul acelor vremuri și nu numai.

Unul dintre elementele de reprezentare și desfășurare ale acestui fapt erau casele de cultură. Casa de cultură, ca obiect de arhitectură în societatea comunistă, poate fi privită din două perspective. Una ce ține de completarea fenomenului de socializare politică, necesară individului pentru crearea unei reprezentări și perspective asupra a ceea ce era regimul politic în acele vremuri, dar și un mod de menținere a unei ordini morale și valorice, pe care politicul putea să își clădească idealul socialist. Pentru construirea unei perspective culturale a noului regim, se recurge la un proces de negociere între entitatea politică și cea socială. Casele de cultură reflectă cel mai bine acest proces de negociere. Se înfățișa ca o instituție responsabilă cu formarea și întreținerea culturii populare, dar și de educarea cetățenilor în spiritul socialist. Acest obiect de arhitectură se constituia ca nucleu de promovare cultural-educativă, de informarea a omului regimului și îndoctrinarea în masă, prin cursurile și prelegerile politice susținute de partid. Documentele de partid atestă că aceste instituții erau mecanisme de organizare a politicului în societate pentru continua preocupare a ridicării nivelului de cultură a poporului, prin stimularea și valorificarea creației populare. Acest mecanism de organizarea insufla omului, spiritul naționalist, patriotic și marca gândirea și viața acestuia de a fi fidelă întru totul ideologiei și statului socialist.

Receptorul principal al acestui tip de abordare era tineretul studențesc. Partidul Comunist Român găsise în această categorie, piatra de temelie a fundamentului socialist, pe care se putea clădi întreaga societate, dorind să creeze prin această categorie, omul partidului - o abordare extremistă, care voia să determine apariția omului-tip, pe care regimul se putea baza : patriot, sănătos și dornic de a se oferi în totalitate socialismului, pentru înflorirea lui.

Ceea ce face obiectul studiului este unul din cele mai elocvente exemple ale aceste perioade, care cumulează toate aceste demersuri și anume Casa de Cultură din Satu-Mare, realizată de arhitectul Nicolae Porumbescu, în 1980.

Construcția acestui obiect de arhitectură vine ca rezultat al unuia din cele mai ambițioase programe de planificare al orașelor din țară - „Planul de Sistematizare”, propus pentru dezvoltarea marilor orașe din România. Acest plan se făcea subordonat puterii și cuprindea proiectele de mare anvergură, concentrare în zonele centrale ale acestor orașe. În privința orașului Satu-Mare, această idee de centralitate determina într-o reprezentare fizică, centrul civic al orașului, care, pentru acest oraș, este cea mai fidelă înglobare a ceea ce presupunea acest tip de spațiu, în descrierea conceptului mișcării americane „Beautiful City”.

Proiectarea noului edificiu public este legat de reconstrucția, renovarea și restructurarea centrului orașului Satu-Mare, conform „Planului de Sistematizare”. Avântul arhitecturii acestei perioade și prejudecățile arhitectului îndoctrinat, față de caracterul „neurban” al orașelor românești, au contribuit semnificativ la distrugerea centrelor orașelor. Astfel, în cadrul acestui tip de spațiu, zona publică, în aer liber, de tip piață, primea efecte monumentale prin mărginirea pe distanțe mari, cu obiecte de arhitectură „speciale”, ce deserveau funcțiuni publice, ce se traduceau prin dorința de dominație a puterii politico-administrative a socialismului. În acest ansamblu urban, era cuprinsă și clădirea Casei de Cultură, ce avea parte de un tratament special.