De la Marcel Duchamp la Pop Art

Arta si ideile lui Duchamp, intr-o masura poate mai mare decat in cazul oricarui alt artist al secolului XX, au incercat sa exemplifice gama larga a posibilitatilor unei abordari conceptuale a operei de arta. Duchamp a refuzat mereu sa accepte standardele si metodele deja stabilite ale lumii artistice, reusind prin creatiile si mai ales prin atitudinea sa sa modifice radical conceptia publicului asupra artei. Refuzand sa se repete, sa creeeze serii comerciale pentru bani si celebritate, sa aiba un stil usor de recunoscut sau sa participe regulat la expozitii, Duchamp a fost un adevarat anti-artist. Mai curand aspectele teoretice ale creatiei sale, precum si personalitatea sa neconventionala, au avut un impact puternic asupra artistilor secolului XX, Duchamp devenind una dintre principalele influente.

Chiar daca nu a fost un artist prolific, lasand un numar mic de lucrari, Duchamp a starnit controverse si a schimbat directia in care a evoluat avangarda secolului XX.

A inceput sa picteze din 1908, iar dupa ce a realizat o serie de panze in stil fovist, a inceput sa experimenteze, creand cea mai faimoasa dintre lucrarile sale, "Nu Descendant un Escalier Nº2", in 1912. Lucrarea a provocat stupoare cand a fost expusa in 1913 la Armory Show, in New York.

Duchamp a lucrat foarte putin dupa 1915, desi pana in 1923 a lucrat la capodopera sa, "La mariée mise à nu par ses célibataires", cunoscuta in alta versiune ca "The Large Glass", realizata in ulei si sarma pe sticla si primita cu entuziasm de suprarealisti. In domeniul sculpturii Duchamp a introdus doua dintre inovatiile secolului XX : arta kinetica si arta "ready-made". Lucrarile sale "ready-made" erau pur si simplu obiecte comune, cum ar fi un banal suport pentru sticle.

Dupa aceasta scurta perioada creativa, Duchamp s-a multumit sa ii lase pe altii sa dezvolte temele pe care le lansase, influentand aparitia si dezvoltarea suprarealismului, dadaismului si pop art.

Opera de arta de buna calitate, fie ca danseaza, radiaza, explodeaza, fie ca abia izbuteste sa fie vizibila (audibila sau descifrabila), manifesta, cu alte cuvinte, o justete a formei.

In acest sens, arta ramine ceva de neschimbat. Calitatea ei va depinde intotdeauna de inspiratie si arta nu va fi in masura, niciodata, sa se realizeze ca arta [take effect as art] altfel decit prin calitatea ei. Ideea ca problema calitatii ar putea fi ocolita e ceva ce nu i-ar fi dat niciodata prin cap vreunui artist academic sau oricui se ocupa cu arta. I-a ramas deci avangardei cu priza la public [popular], cum o numesc eu, sa fie prima care s-o conceapa. Soiul acesta de avangarda incepe cu Marcel Duchamp si cu dada. Dada a fost mai mult decit o expresie a unei disperari, in vreme de razboi, dinaintea artei si culturii traditionale; miscarea a incercat totodata sa repudieze deosebirea dintre arta pretentioasa [high] si ceea ce e mai putin decit arta; si aici a fost mai putin vorba de-o disperare de vreme de razboi, cit de o repulsie fata de caracterul trudnic al artei pretentioase asa cum il accentuase avangarda ezoterica [unpopular], cea initiala si autentica avangarda. Dinainte chiar de 1914, Duchamp isi incepuse deja contraatacul impotriva a ce el numea arta fizica si prin care intelegea ceea ce astazi este in mod vulgar etichetat de arta formalista.

Duchamp pare sa fi constientizat ca initiativa sa ar putea arata ca o retragere din arta dificila spre cea facila, iar intentia sa pare sa fi fost anularea acestei diferente prin transcenderea aceleia dintre ce e bun si ce e prost [in arta,] in general. (Nu cred sa-l suprainterpretez daca spun asta.) Majoritatea pictorilor suprarealisti s-au alaturat avangardei cu priza la public, fara a incerca insa sa-si ascunda replierea din dificil in facil prin pretentia ca ar da curs acestei transcenderi; aparent, ei n-au simtit nevoia de a fi avansati; credeau ca felul lor de arta e pur si simplu mai bun decit cel dificil. Acelasi lucru e valabil si pentru pictorii neoromantici din anii 30. Si totusi, visul lui Duchamp de a trece dincolo de chestiunea calitatii artistice a continuat sa bintuie in mintile jurnalistilor de arta, cel putin. Cind isi facura aparitia expresionismul abstract si art informel, ele au fost cel mai adesea vazute ca fiind soiul acela de arta care in sfirsit izbutise sa faca neimportante discriminarile de valoare. Iar asta a parut sa fie gestul indraznet cel mai avansat, cel mai extraordinar, cel mai de avangarda pe care arta fusese in stare a-l savirsi vreodata.