Despre Folclor, Traditii Crestine si Arta Populara

Imagine preview
(8/10 din 3 voturi)

Acest referat descrie Despre Folclor, Traditii Crestine si Arta Populara.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 5 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Vasilescu Adrian

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domenii: Arta, Istoria Artelor, Istoria Romanilor

Extras din document

Uneori este atâta frumuseţe pe lume încât inima mea neputând să o primească se ascunde într-o peşteră” -Vince Lombardi

Prin folclor înţelegem creaţia artistică, colectivă, orală şi anonimă a unui popor, ce ne oglindeşte concepţia despre lume şi viaţă.

Folclorul este cunoscut şi sub denumirea de artă populară.

Creaţii artistice ca: poezie, muzică, dans, teatru şi arte plastice, decorative sunt cuprinse în denumirea generală de folclor. George Enescu spunea: „Folclorul nostru nu numai ca este sublim dar te face să înţelegi totul. E mai savant decât toată muzica aşa zisă savantă. Folclorul e mai melodic decât orice melodie; poate fi duios, ironic, vesel, drag”.

Primele documente scrise care evidenţiază prezenţa folclorului sunt din anul – 1540. În sec. XVII, Ion Căianul, călugar franciscan de origine română, culege zece melodii româneşti în culegerea Codex Caionii.

În „Descripţio Moldavie” (1611), Dimitrie Cantemir menţionează existenţa doinei, baladei, jocurilor populare, instrumentelor populare şi descrie obiceiuri tradiţionale legate de nuntă, înmormântare, colinde, drăgaica, paparuda şi căluşul.

Originalitatea muzicii populare româneşti constă în ritmul specific, versul, la sfârşitul căruia apar uneori intejecţii cu scopul de a lărgii ambitusul melodiei, ritmul de dans – ritm sincretic cu o mare valoare expresivă şi melodia ce asigura specificitatea naţională prin suflul larg cantabil apropiat de structura psihica a românului, plină de supleţe şi elegenţă.

În ceea ce priveşte clasificarea folclorului muzical românesc, la baza acestei clasificari stau criterii legate de prilejul cu care au fost create şi de funcţia pe care o au pentru individ şi colectivitate. Putem întâlni :

a) Repertoriul obiceiurilor de peste an:

- repertoriul de la Crăciun până la Bobotează: sorcova, colindul, cântecul de stea, pluguşorul, irozii, capra, ursul;

- repertoriul obiceiurilor de primăvară, vară şi toamnă: obiceiuri cu semnificatie agrară (paparuda, scaloianul, drăgaica, cununa, claca, plugarul); obiceiuri cu diverse semnificaţii (căluşul, jineii, strigarea de peste sat – D’aolica Măre , şezătoarea;

- repertoriul păstoresc, semnale instrumentale, melodii instrumentale;

b) Repertoriul vârstelor şi al obiceiurilor vieţii de familie:

- folclorul copiilor şi pentru copii;

- repertoriul nupţial, cântecul miresei, al mirelui, al soacrelor;

- repertoriul funebru;

- cântecul bradului, căntecul zorilor, bocetul;

c) Balada sau cântecul bătrănesc;

d) Doina;

e) Căntecul propriu-zis;

f) Folclorul orăşenesc;

e) Muzica instrumentală;

g) Muzica jocurilor populare.

Putem astfel discuta despre o parte dintre muzica jocurilor populare, despre jocuri (dansuri) în special.

Dansurile populare zonale sunt însotite numai de muzica instrumentală, presărată cu strigături, pocnete din degete, bătăi din palme, paşi bătuţi, chiuituri etc., subliniind o dată în plus sincretismul jocurilor populare româneşti.

Se remarcă bogăţia, varietatea, valoarea creaţiei populare muzicale naţionale, ineditul unor manifestari şi fenomene folclorice, care merită să fie cercetate, cunoscute şi apreciate atât de specialişti cât şi de iubitori ai genului.

Dansul a avut o importanţă deosebită în viaţa socială a omului fiind nelipsit din ritualurile religioase. În timp s-au produs mutaţii în cadrul jocurilor populare româneşti în sensul că unele şi-au păstrat funcţia rituală (Caluşul, Chiperul, Lazarul, Cununa, Drăgaica), iar altele s-au transformat în jocuri distractive.

Primele referiri asupra existenţei dansului la români îsi fac apariţia începând cu secolul al-XV-lea, (Gr.Ureche) şi continuă cu secolul al-XIX-lea, perioadă în care apar primele culegeri printre care figurau şi un număr important de dansuri populare, iar înfiinţarea celor două arhive fonografice au evidenţiat bogăţia şi varietatea acestui repertoriu. Terminologia este reprezentată de trei termeni : hora (Hora la joc pentru zona Muntenia si Oltenia), dans (danţ) şi joc (gioc) în celelalte regiuni ale ţării.

De-a lungul timpului s-a creat o gamă întregă de jocuri ca: Sârba sau Băltăreasca, Hora, Caluşul, Brâul etc.

Jocurile olteneşti sunt repezi, dinamice, necesitând agerime şi virtuozitate. Se execută în deplasări rapide şi spaţii bruşte de direcţie, cu paşi încrucişaţi, bătăi şi sincope, fluturări de picioare şi pinteni. Desenul variat al dansurilor, conferă o poziţie specială în peisajul dansului românesc.

Muntenia cuprinde jocuri variate, mixte, dar şi jocuri de bărbaţi şi femei. Jocurile se desfăşoară cel mai mult în cerc şi în semicerc. Bogăţia ritmică a paşilor este foarte mare, întâlnindu-se des sincopa şi contratimpul. Cele mai întâlnite sunt horele de mână, horele pe bătaie, brâurile bărbăteşti şi femeieşti ale căror paşi se desfăşoară pe durata a 6 sau 8 timpi.

Brâul - Este un dans bărbătesc din zona de munte a Banatului, dans de păstori care s-a păstrat pâna în zilele noastre şi s-a transmis şi în celelalte zone ale ţării.

Dansurile specifice zonei Aiudului, cer multă îndemânare din partea interpreţilor, figurile fiind adevărate bijuterii în arta populară coregrafică. Fata este un sprijin pentru băiat în executarea bătăilor pe cizma, cu mâna stângă şi a săriturilor, iar în timpul jocului de perechi, fata face piruete pe sub mâna băiatului. O figura specifică acestui dans este diagonala de haidau, ce solicită multă concentrare din partea băiatului, în execuţia bătăilor pe picior şi pe podea, fata susţinându-l prin strigături cântate. În Muntenia însă acest dans pierde bătăile executate pe picior, dansatorii limitându-se doar la jocul pe perechi.

Hora - este un dans popular din România, realizat într-un cerc închis.

Descoperirea unei reprezentări în ceramică a unei hore formate din 6 femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.), ultima mare cultură cu ceramică pictată din Europa, indică faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă pe pământul vechii Dacii.

Rolul magic al horei s-a transmis până în prezent, sub forma căluşului. Asemenea dansuri rituale circulare, la care participă numai bărbaţi special aleşi şi antrenaţi exista în Europa, Orientul Mijlociu, India şi America Centrală şi de Sud, sugerând originea indo-europeană.

Fisiere in arhiva (1):

  • Despre Folclor, Traditii Crestine si Arta Populara.doc

Alte informatii

descrierea obiceiurilor si traditiilor romanesti