Estetica Paradoxismului

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Estetica Paradoxismului.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier docx de 5 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Arta

Extras din document

Prin paradoxism înțeleg orice enunț contradictoriu și, în același timp, demonstrabil; poate fi o părere absurdă contrară adevărului unanim cunoscut; unii o pot identifica ca pe o forma de ciudățenie sau absurditate.

Paradoxismul a apărut ca un curent de avangardă, inițiat de autorul, matematicianul și scriitorul Florentin Smarandache în anii 1980 ca un protest antitotalitar. El se bazează pe folosirea excesivă de antiteze, antinomii, oximoroni, contradicții, devieri de sensuri, paradoxuri în creație.

„Non”-ul și „Anti”-ul din manifestările paradoxiste au un caracter creativ, nicidecum nihilist. Astfel, vreau să argumentez că fiecare mișcare artistică ce domina la vremea ei și cea căreia i-a urmat, a fost mai greu de acceptat pentru că se opunea cu vehemență sau surprindea mișcărea anterioară. Iar dacă vorbim de arta postmodernă care se definește prin pluralismul căutărilor din planul creației, întreprinse în numele pluralismului valorilor, atunci se poate accepta ideea că este posibil aproape orice și că este firească existența în același timp a celor mai elaborate forme de artă și a producțiilor de masă, apreciate până de curând ca vulgare.

Cel ce analizează din punct de vedere estetic paradoxismul este Titu Popescu, pentru el paradoxul înseamnă rezolvarea aparentă a unei situații enigmatice, agentul emoțional fiind neprevăzutul, neașteptatul. Deci, „paradoxul este simultan concluzie și provocare constând într-o concomitență a contrariilor, care-i dă adevărata specificitate. Paradoxul este de natura unui nucleu exploziv rezultând din fuziunea dintre sadisfacție și închietudine.” Comportamentul estetic al paradoxului se caracterizează prin autosuspendarea absurdității. În tabloul de distribuție al elementelor specifice, el intră în categoria neantizării înțepenirii în convențional.

T. Popescu consideră că „paradoxul a rămas un sofism insolubil” , dar în același timp poate fi fertil atât pentru domeniul literaturii, cât și al artelor, dar sesizabil și în viața de zi cu zi.

Încă de la Platon, care a considerat arta ca mimesis, din rândul formelor adevărate ale realității, considerându-o înșelătoare și potrivită doar cu latura inferioară a sufletului, dar a considerat că ea nici nu poate sta alături de filosofie în ceea ce privește frumusețea și plăcerea. Astfel că, Aristotel, o dată ieșit de sub tutela lui Platon, a încercat să ia apărarea artei, numai că prin exemplul menționat nu face decât să întărească teoria imitației și hegemonia filosofiei. Se deschide astfel drumul unei noi tensiuni dramatice, în măsură să alimenteze reacții ridicate până în actualitate.

Cuvântul paradox provine din greacă para = contra și doxa = opinie : paradoxul este rezultatul suprapunerii confuziei sau identificării a două planuri distincte ale realității, ale limbajului, ale gândirii sau ale comportamentului. În artă, paradoxul atacă zona inexprimabilului, zonă ce și-a găsit mulți adepți ( de la susținătorii artei frumoase și armonice, până la arta dizarmonică și urâtă, chiar nonarta sau manifestare antiartă ). Deci, paradoxul ia naștere din nerespectarea unor restricții combinatorii ale diferitelor părți ale unui enunț.

Paradoxul vine să contrazică obișnuințele noastre senzoriale și perceptive, sprijinindu-se, în schimb, pe o semantică a infinitului și a vitezelor mari. În paradox, puținul este mult și multul poate să fie nimic – sau puținul este destul și nespusul este elocvență. Această afirmație a lui Popescu îmi amintește în istoria artei de o expoziție a lui Yves Klein intitulată Vidul și replica acesteia realizată de către Arman, Plinul. Iar dacă ne apropiem de contemporaneitate exemplele sunt din ce în ce mai variate, ce surprind prin creația lor: de la Marcel Duchamp, la Daniel Spoerri, Nikki de Saint-Phalle, Nicolas Schoffer, Chris Burden, Christo, Antonio Tapies, Kurt Schwitters, Alexander Calder, Lucio Fontana, Georges Mathieu, Robert Rauschenberg, Donald Judd, etc. Astfel că estetica trebuie să se revigoreze, să se readapteze la arta contemporană, revizuind criteriile estetice.

Situația dilematică provocată de paradox este prospectivă: ea incită la un nou efort de gândire și imaginare, presupune invocarea de noi argumente, pentru decizia opțională între alternativele oferite. „Unitatea este concomitența lui A și non A ( ceea ce revoluționează principiul tradițional al necontradicției ) – expresie definitorie pentru paradox. Stephan Lupasco a demonstrat astfel fundamentul științific al paradoxului ( tensiune între tendințe care, opunându-se, se condiționează și se presupun). În viziunea lui, logica contradictoriului – paradoxul – crează conștiința conștiinței – sursă a libertății umane”.

Pentru că lumea artei, noțiune introdusă de Arthur Danto, acționează în același timp cu lumea firească, raportul obținut nu se respinge, dar nici nu se identifică întru totul, pentru că ele coexistă, fac parte una din cealaltă. Se crează astfel un paradox, atât pentru cei de privesc din interiorul lumii artei, cât și pentru cei ce privesc din afara ei.

Fisiere in arhiva (1):

  • Estetica Paradoxismului.docx