Imagologie - Imaginea Cleopatrei

Povestea ei a fost spusă de foarte multe ori şi în foarte multe variante, fiind mereu adaptate în funcţie de percepţia bărbaţilor, a societăţii în general, asupra femeilor şi a îndatoririlor acestora de-a lungul timpului. Cleopatra a fost folosită pentru a reprezenta idealul feminin, pentru a ilustra rolul femeilor imaginat de societate, astfel încât acestea să se conformeze ca atare.

Scriitorii timpurii au descris-o ca o seducătoare malefică; odată cu schimbarea mentalităţilor, în timp, ea avea să devină o victimă, pentru ca reprezentările ei recente să o ilustreze ca un erou feminist şi un politician iscusit.

Reprezentare şi consumerism

“Vieţile paralele” a lui Plutarh a stat la baza constituirii tragediei shakespeariene “Antonius şi Cleopatra”. În secolele XVII-XVIII, idealul feminin ţinea de fragilitatea feminină, iar Shakespeare foloseşte această idee pentru a creea cea mai pregnantă reprezentare a Cleopatrei. Piesa este o reprezentare a percepţiei europene patriarhale, ce îşi propune să întărească puterea bărbatului şi să demonstreze cât de periculoasă poate fi participarea unei femei la viaţa publică şi politică.

În finalul piesei, regina nu este înmormântată asemenea unui monarh, în propriul mausoleu, Shakespeare negându-i astfel orice urmă de respect pe care ar fi putut-o obţine din partea rolului ei de femeie puternică. Prin urmare, imaginea Cleopatrei ce se imprimă în memoria colectivă a acelor timpuri este nu aceea de figură publică, ci de iubită a lui Marcus Antonius.

Judecând după cuvintele personajului Enobarbus, un soldat din piesa lui William Shakespeare "Antoniu şi Cleopatra", ultima regină a Egiptului a fost o femeie deosebit de frumoasă, care fermeca toţi bărbaţii pe care îi întâlnea. [„Este pe rând mândră şi umilă, tigroaică mânioasă şi fetiţă modestă; extrem de înşelătoare, ea este, totuşi, credincioasă până la moarte; plină de măiestate aleasă şi totodată zglobie ca o vânzătoare în vacanţă; deosebit de feminină, Cleopatra iubeşte expediţia războinică; este plină de blândeţe feminină, dar da totuşi dovadă de o cruzime aspră şi inumană.” ]

În 1963, când s-a realizat primul film artistic după piesa lui Shakespeare, rolul Cleopatrei i-a fost încredinţat lui Elizabeth Taylor, cea mai încântătoare femeie cu care se puteau lăuda cei de la Hollywood. Ea a fost literalmente îmbrăcată în zale de aur şi fardată de câte trei cosmeticiene deodată, pentru că, deşi era atât de frumoasă, producătorii se temeau că nu face faţă imaginii legendare a reginei Cleopatra. Acum, un dinar de argint, datând din anul 32 d.Hr., răstoarnă această imagine şi ne prezintă o femeie deloc frumoasa, cu buze subţiri, bărbie proeminentă şi nasul coroiat, sub care stă scris "Cleopatra, regina regilor".

În general, în scrieri, Cleopatra a VII-a este descrisă ca fiind “ultimul faraon” – o atribuire ce are ca scop să o ridice pe scara ierarhiei de la statutul ei de regină, la o caracterizare mai masculină, considerându-se a fi mult mai potrivită, având în vedere reputaţia ei de personaj istoric foarte puternic. (Deşi nu există nicio dovadă că ea ar fi fost închipuită, precum predecesoarele ei, ca imagine a unui faraon.)

Cleopatra beneficiase de o educaţie aleasă. În plus, deţinea şi daruri naturale: inteligentă, ambiţioasă, energică, spirituală, înzestrată pentru teatru, farmec irezistibil. Era placuta, dar nu o mare frumuseţe. Împreună cu Cezar, regina purta discuţii elevate, despre artă, literatură, politică. Marc Antoniu a fost mai puţin rafinat. Pentru a-l distra, Cleopatra cânta. Aşadar, frumusetea unei femei nu este o condiţie a succesului