Kitsch-ul în arhitectură

Frank Lloyd Wright spunea ca "Un doctor isi poate ingropa greselile, pe cand un arhitect poate doar sa-si sfatuiasca clientul sa planteze vie".

Am ales aceasta temă deoarece fenomenul kitsch a luat o amploare îngrijorătoare şi continuă să crească, iar părerea mea e acest fapt ar trebui sa preocupe pe oricine care lucrează/va lucra în domeniu.

Datorită faptului că folosirea cuvântul “kitsch” a luat amploare ca răspuns al artei din secolul XIX, cand estetica acesteia a fost deseori asociată cu un simţ al exageratului sentimentalism sau melodramei, kitsch-ul este, de cele mai multe ori asociat cu arta sentimentală. Totuşi, poate fi folosit pentru orice artă care este deficientă din motive similare – fie că încearcă să pară sentimentală, glamoroasă, teatrală, ori creativă. Kitsch-ul e un gest imitativ al superficialităţii în artă. S-a spus de multe ori ca kitsch-ul doar repetă convenţia şi formula, fără a avea, insă, un simţ al creativităţii sau originalitatea, prezente în arta originală.

Kitsch-ul e legat de lipsa de profunzime, de superficial. Superficial vine de la superficie, suprafaţă. Kitsch-ul simulează o profunzime care nu există, e doar de suprafaţă. Tot ce ţine de superficial e legat şi de simulare, de exemplu de simulare de stiluri, de copiere proastă a lor, de sugerare cu mijloace neadecvate a unor mari stiluri istorice, sau a artei clasice, etc. Kitsch-ul e legat şi de trăirea superficială a unor pretinse sentimente mari. El combină în general dramatismul şi marile, furtunoasele şi gălăgioasele sentimente cu redarea şi trăirea lor într-o cheie minoră şi comodă. Termenul este de-asemenea folosit pentru a defini orice artă care este pretenţioasă până la punctul în care este de prost gust, ori pentru orice lucru produs în scop comercial dar care se dovedeşte a fi banal şi insensibil.

Prin extensie el poate fi folosit şi în abordarea unor fenomene nespecifice, care implică nepotrivirea, falsitatea sau degradarea. Atitudinea kitsch din plan estetic este comparabilă şi are aceleaşi efecte ca şi snobismul sau ipocrizia manifestate în plan moral în viaţa de zi cu zi. Folosirea termenului kitsch in extenso se justifică dacă considerăm arta ca o imagine sensibilă a modului nostru de viaţă şi viaţa pe care o realizăm trăind-o, ca o mare operă de artă ce însumează esenţa valorilor.

Având în vedere cele spuse mai sus, universul kitsch-ului cuprinde actele şi atitudinile omului care nu dau valoare şi frumuseţe vieţii sale şi nu urmăresc împlinirea sensului ei sublim. El este generat de o mentalitate subdezvoltată, fără principii şi perspective, care denaturează valoarea vieţii. Fără îndoială că originea kitschului estetic trebuie căutată în acest tip de mentalitate statică, lipsită de orice dinamism valoric.

Kitsch-ul e considerat sărac din punct de vedere estetic, dubios din punct de vedere moral şi capabil să sacrifice viaţa în favoarea unei pantomime a vieţii cu scopul de a semnala un statut social, de multe ori, inexistent. Arta pură, orice formă ar lua, capătă o anumită semnificaţie, fiind făcută cu scopul de a exprima ceva , o stare, un sentiment. Este facută cu bunăştiinţă de acel artist, având anumite cunostinţe in domeniul in care lucreaza. Kitsch-ul, în schimb, este adesea făcut în scop pur comercial, de o mână nepricepută, de persoane ce nu au nimic în comun cu arta, într-o fabrică, în serie. Obiectul devine astfel kitsch in momentul îin care în procesul creaţiei lui se uită de partea interioară.

Kitsch-ul este o grădină plivită şi aranjată, dar de cel mai minor gen. Ea este o variantă extrem de comodă a naturii sălbatice de afară. Kitsch-ul este, într-un anumit sens, viaţa noastră cea de toate zilele. Dar, etnologic şi etic vorbind, e normal să fie aşa. Fiecare avem o fărâmă din această trăire în noi, perfect umană. Kitsch-ul face parte din existenţa noastră curentă. Şi, ca orice existenţă, ea are farmecul, ba chiar sacrul şi mistica ei.

Aceleaşi principii se pot aplica şi în arhitectura: şi aici dăm de casa obişnuită, care imită casa bogată, de casa ţăranească de secol 19 care imită palatul nobilului, de casa bucureşteană actuală care imită stiluri internaţionale şi încearcă să împace în acelaşi timp dorinţa arhitectului de a-şi demonstra virtuozitatea care e "la zi" cu cele mai noi reviste străine, dar şi dorinţa