Marcel Duchamp - 1887-1968

Nascut la Blainville, aproape de Rouen, in 1887. Tatal sau, care era notar, avusese sase copii, dintre care patru aveau sa devina artisti cunoscuti: unul dintre ei, Gaston, este pictorul Jacques Villon. Marcel Duchamp a fost o vreme bibliotecar la Sainte-Genevieve, post fara riscuri, care ii ingaduia sa deseneze si sa picteze. In acea epoca era inspirit de impresionisti. Dar viziunea sa personala se afirma. In 1912 da faimoasa panza “Nud coborand o scara” (Muzeul din Filadelfia). Acest tablou introduce pentru prima oara miscarea in cautarile cubiste. Intr-adevar scrie M.H.P.Roche in “Dictionarul pictorilor contemporani”, Hazan, 1955-“ e vorba de cinci schite umane care aproape ca se contopesc una cu alta, coborand o scara turnanta cu un ritm si o expresie care te captiveaza”. De o absoluta independenta de spirit, de un dezinteres total, traind uneori doar din cateva lectii de franceza, nepreocupandu-se decat de jocul de sah, Marcel Duchamp n-a creat decat 20 de opere, vandute numai unor prieteni preferati, dintre care unele pictate numai pe sticla. Asa este de pilda “Mireasa dezbracata de celibatari”, panou de trei metrii inaltime la care Duchamp a lucrat din 1915 pana in 1923. In aceasta epoca a contribuit-impreuna cu Picabia, la lansarea curentului Dada; a fost deasemenea foarte interest de suprarealism cu care se inrudeste prin multe din ciudatele sale cautari. De foarte multi ani Marcel Duchamp s-a stabilit la New York unde a izbutit sa isi adune cele mai importante opere ale sale la Muzeul din Filadelfia.

” Suprafata naturala a lucrurilor este, intr-adevar, frumoasa, dar copierea ei este moarta. Lucrurile ne dau totul, dar reproducerea lor nu ne da nimic.” Aceste fraze din jurnalul intim de la Paris, al lui Mondrian, ar putea proveni de la Marcel Duchamp, ba chiar au fost scrise de acesta in acelasi timp, intre 1912-1914. Ca ilustratie ar putea servi roata unei biciclete montate pe un taburet ( 1913) sau “Uscatorul de sticle” (1914).

Inainte de a ne intreba ce a intentionat Duchamp cu aceasta, sa ne consacram problemei “lipsei de forma”, care-prin aceasta demonstratie- a fost pusa in discutie intr-un fel tot asa de nou, pe cat de radical. Caci aici intalnim pentru prima oara ceea ce Ruskin a numit “fapte fara arta”. Am vazut ca naturalismul a renuntat stricto sensu la procesul de aplicare a unei anumite forme, deoarece el reprosa acestuia violentarea continutului (aspectului esential) cu ajutorul formei (aspectului formal). Am putut inca observa ca in inregistrarea apropiata de natura-indreptata inspre iluzie a lumii perceptibile ce va cere cuvantul, ceva care se abate de la obiectivitate si chiar poate s-o acopere: aceea “abbozzare”, executata manual. Ambivalent acestui procedeu a fost luata din observatiile lui Diderot despre Chardin. Perceputa de la o anumita distanta suprafata colorata se transforma intr-o fictiune iluzionista; din toate celelalte ia face impresia unei simple aglomarari de trasaturi de penel. Aceasta coexistent a aspectelor esentiale cu cele formale se deplaseaza mereu, in cursul sec XIX, in favoarea celor din urma si duce la neglijarea calitatilor imitatorii ale tabloului, asadar duce la transformarea tabloului intr-o realitate independenta, superioara impresiilor percepute, pe care Fiedler o circumscrie ca “producere de realitate”. Critica adusa de Duchamp acestei independente a configuratei tabloului se aseamana cu o revenire a constiintei la o rezistenta obiectiva a lucrului, care in punctele esentiale ale programaticii se arata obligata naturalismului ostil formelor si care inregistreaza realitatea ca un proces-verbal.

In etape rapid depasite, Duchamp s-a familiarizat cu “construirea artistica a realitatii”-mai tarziu dispretuita de el-si cu licentele ei. In 1904-1905 el frecventeaza Academia Julien, o renumita scoala pariziana de pictura. Apoi s-a rafuit cu fovii si Cezanne, process materializat intr-o serie de nuduri si portrete. Culoarea-aplicata initial pastos-capata, in 1911, o stranie intarire, care-la prima vedere-lasa o impresie clasica, dar defapt reprezinta primul symptom al “manierei uscate” de mai tarziu.In acest an Duchamp imprumuta de la cubisti aspectul segmentat al corpurilor, torusi fatetarea sa este mai delicata si mai subtila. Ea nu foloseste rigidizarea arhaizanta, ci este strabatuta de vibratii ritmice care amintesc de linia in forma de S a lui Hogarth: “Tanar melancolic intr-un tren”(1911). In acest tablou corpul se transforma intr-o inlantuire cu faze de miscare, ordonate cu grija. Impulsul pentru aceasta a fost oferit de succesiunea de miscari fotografiate care pe atunci erau publicate frecvent in ziare. Independent de futuristi (carora el le-a reprosat mai tarziu lipsa de umor), Duchamp-devenit intre timp membru al Sectiei de aur-picteaza, in anul 1912, o serie de tablouri, care reprezinta apogeul si momentul final al carierei sale de pictor: “Nud coborand scara”, “Regele si regina, inconjurati de nuduri elastice”, “Trecerea de la fecioara la femeie maritata”. O comparative superficiala stabileste relatii cu dinamica futurista si cu contrafisele si compartimentarile cubismului analitic. Duchamp se afla-asa-zicand-la nivelul evolutiei contemporane. Totusi ceea ce il deosebeste de aceasta este mai important, caci el da tablourilor sale un alt grad de realitate. El reuseste sa provoace iluzia membrelor in actiune si aceasta cu ajutorul unei anatomii metamorfice, care-echilibrata ironic-se opreste la jumatatea drumului, intre materialitatea organica si functionarea mecanica. El imagineaza o lume intermediara al carui ritm antropomorfic se instraineaza intr-un fel automat, al carui character rece de aparat pare umanizat. Pe buna dreptate s-a vorbit de un balet mecanic. Apartenenta lor la lumea marionetelor deosebeste aceste “fapturi” de lumea naturilor moarte ale cubistilor si de patosul agitat al futuristilor.