Planificarea strategică și politicul - Bune practici în gestionarea teritoriului prin politici și programe

Planificarea strategică reprezintă un instrument de management care permite corelarea și coroborarea resurselor sale cu misiunea și viziunea sa, de către organizații, persoane abilitate.

Acest instrument a fost utilizat pentru prima dată în domeniul dezvoltării urbane, ca o practică inovatoare, pe la începutul anilor ’70. Primul oraș care a folosit acest instrument în re-dezvoltarea sa, este marele oraș american Baltimore.

Așadar, strategia este o perspectivă, un plan, un model, reprezentând o activitate de management, de organizare și de decizie. Strategia reprezintă baza elaborării politicilor organizaționale, ea făcând legătura dintre partea politică și acțiunile concrete.

Strategia înseamnă o decizie sau o succesiune de decizii luate pe baza unei evaluări anterioare a situației actuale a unei organizații pentru a îndeplini obiectivele stabilite de managementul organizației, utilizând mijloacele pe care organizația le are la dispoziție.

1. Componentele Strategiei

1.1. Analiza SWOT

Ca orice proces de planificare și în acest caz, prima etapă are un caracter analitic.

Această etapă este împărțită în două părți, mediul extern și mediul intern. Cunoașterea mediului extern vizează identificarea în mediul extern a factorilor și condițiilor care pot influența drumul către ținta propusă, fie favorizând diferite acțiuni – oportunitățile fie punându-le în pericol succesul – amenințările.

Cunoașterea mediului intern constituie al doilea pas în procesul de planificare strategică, iar în domeniul planificării strategice urbane această etapă este cunoscută și sub denumirea de ”audit urban”. Sunt identificate ”calitățile” – punctele tari și ”slăbiciunile/ vulnerabilitățile” – punctele slabe. Punctele tari reprezintă acei factori și acele condiții din mediul intern care pot contribui în mod favorabil la atingerea scopului, după cum punctele slabe sunt acei factori și acele condiții care constituie obstacole în calea către scop, punctele slabe sunt denumite și ”probleme”.

Analiza mediului intern cuprinde și analiza resurselor disponibile, după cum analiza mediului extern evidențiază resurse potențiale.

1.2. Diagnosticul

Bilanțul primelor două etape ale procesului de planificare strategică îl reprezintă formularea diagnosticului. Aceasta presupune și ea o raportare la un viitor dorit, care este însă menit să legitimeze acțiuni dorite decât să sintetizeze coerent rezultatele analizai SWOT. Diagnosticul, un text cu caracter sintetic, corelează rezultatele celor două analize – a mediului extern și a mediului intern și ierarhizează problemele care au nevoie de rezolvare ori calități ce pot fi valorificate.

Structura ”de referință” a diagnosticului cuprinde trei părți:

a. Descrierea situației existente (cu evidențierea relațiilor între cele două medii)

b. Explicarea cauzelor acesteia (cu evidențierea atât a resurselor de mediu extern, cât și a deficiențelor orașului)

c. Descrierea ”scenariului IF NOT” (modul în care situația externă ar evolua în lipsa unor intervenții coerente și concertate).