Despre noțiunea de frumos și cea de urât în artă

“Dar astăzi umanitatea crede că se poate lipsi de artă. Nu mai vrea să contemple, să mediteze, să viseze: vrea să se bucure fizic. Înaltele și profundele adevăruri îi sunt indiferente: îi ajunge să își satisfacă poftele trupului. Umanitatea prezentă e bestială(...)” Auguste Rodin,”Arta”1

Abstract

În eseul de față, am ales să studiez pe scurt această tema, datorită acumularii unor observații realizate in ultimii ani, in legatură cu arta realizată de artiștii conemporani si drumul pe care mulți dintre ei au ales să il parcurgă in demersul lor artistic.

Mă interesează in mod special estetica urâtului, deoarece am observat că există o predilecție pentru acest tip de expresie artistică, o data din partea creatorilor de artă, iar a doua oara din partea consumatorilor de artă. In ciuda faptului că noțiunea de urât în artă apare într-un trecut destul de îndepărtat și are motivații clare, scopul și valențele sale s-au modificat în zilele noastre. Și astfel apare întrebarea: oare nu cumva, artistul contemporan se folosește de urât doar pentru a șoca, pentru a atrage atenția? Nu a ajuns ideea de urât un instrument de comercializare, o unealta care ajută promovarea “artei” intr-o societate dominată de consumis, bombardată de informație vizuală, societate care are nevoie de stimuli foarte puternici pentru a i se atrage atenția? Este omul contemporan atat de abrutizat încat sa fie receptiv la subiecte desuete și încarcate de violență și sexualitate?

Pentru a raspunde la aceste întrebări, am luat în considerare o serie de cercetari legate de estetică și de categoriile estetice, iar cercetarea noțiunii de frumos este indispensabila pentru a explica urâtul, deoarece, așa cum considera și Tudor Vianu in “Estetica”, toate formele artei sunt alterări ale frumosului2, acesta fiind obiectul central de studiu al esteticii. In concluzie, este necesară și o cercetare a noțiunii de frumos, mai ales că și valențele acestuia s-au modificat fața de cele pe care le avea in trecut, tocmai datorită relației dintre artă și epoca pe care aceasta o reprezintă.

Ce este frumosul? O scurtă incursiune în universul frumosului

Afirmația lui Tudor Vianu, “ estetica este știința frumosului artistic” 3 este punctul de plecare în studiul de față. Având în vedere fapltu că principala temă este legată de estetică, inevitabil trebuie pornit de la fenomenul de bază al acesteia - frumosul. Valoarea de frumos apare formulată prima oară la Platon, alături de alte două valori de bază și anume binele si adevărul. Pus în egalitate cu aceste două noțiuni este clar faptul că frumosul are o importanță vitală în crearea unei culturi. Așadar avem de-a face cu această valoare încă din Grecia Antică și ea dăinuie și în prezent, semnificația sa suferind însă modificări în timp, acestea fiind rezultate ale diferitelor doctrine și idealuri sociale. Ideea a rămas aceeași, sensul însă s-a schimbat, “în cultura Occidentului frumosul

e considerat din timpuri străvechi drept una din cele trei valori supreme ale culturii”4. La greci frumosul acoperea o arie largă ce nu se rezuma doar la aspect, formă sau culoare ci și la gândire și morală. Exista și o viziune mai limitată, care se referea doar la aspectul exterior, însă aceasta era insușită de sofiști și stoici, și era contestată de reprezentații de bază ai filofofiei acelei perioade. Perioada Evului Mediu păstrează noțiunea de frumos dar o împarte in trei categorii, “în cele ale corpului, în cele esențiale și în cele ale sufletului”5. Renașterea vine cu o viziune asemanatoare cu cea a anticilor, mai exact a sofiștilor, umaniștii văd frumosul în aparențele exterioare, dominate de armonie, proporții, geometrie, in principiu raportându-se la “un singur simț, anume văzul”6.

Frumosul este idealizat în Grecia Antică și acest lucru se poate observa și în arhitectură și în sculptura rămasă de la greci. Corpul uman era pus la loc de cinste, fiind principala tema a sculptorilor, dar era modificat în așa fel încât să respecte un anumit canon al proporțiilor și al armoniei părților față de întreg. Același canon era aplicat și in arhitectură, proportiile unei cladiri fiind aceleași cu cele ale corplui uman, considerat perfect.

Renașterea se întoarce la viziunea antică și observăa, aceeași predilecție către corpul frumos prin perfecțiunea formei și a proporțiilor, chipurile angelice care au tendința de a semăna foarte mult intre ele. Ariști importanți ai perioadei aceleia, ca Sandro Boticelli, Leonardo DaVinci sau Rafael Sanzio au lucrari similare ca temă, fizionomie sau aspect. Principiile perioadei sunt utilizate cu strictețe nelasând locul specificității indivizilor.