Impresionismul

Originea impresionismului

Rădăcinile impresionismului pot fi găsite într-o serie de mișcări diferite și aparent conflictuale în gândire și artă. În primul rând, a pornit de la tradiția naturalismului în artele vizuale, de la ideea că meseria de pictor este de a produce o imagine convingătoare a realității. Acest scop aparent simplu are în interior o ambiguitate nerezolvată: este imaginea convingătoare care arată lumii așa cum artistul știe că este, sau este una care o arată așa cum o percep și alții? Societățile primitive, știind că un om are doi ochi, tind să ceară ca imaginea sa să aibă mereu și doi ochi. Cu toate acestea, în anii premergători Renașterii, pictorii au început să se îndrepte către pictarea scenelor nu așa cum știau că sunt, ci așa cum ar apărea dintr-un anumit punct de vedere, astfel încât un om din profil a fost arătat cu un singur ochi și un om aflat în prim plan era mai mare decât un castel în fundal. Publicul, pe scurt, a fost instruit să accepte utilizarea perspectivei, o convenție care a părut atât de naturală, încât europenii au fost destul de surprinși să constate că pentru persoanele din afara tradiției, un desen al unei mese în perspectivă arăta pur și simplu ca un desen al unei masă strâmbă Realizarea impresioniștilor a fost să se potrivească revoluției care a avut loc în Renaștere în ceea ce privește reprezentarea formei cu o revoluție în reprezentarea culorii. Pentru prima dată în istoria artei au făcut o încercare prelungită și concertată de a picta obiecte nu culoarea pe care o știm noi, ci culoarea pe care o vedem. Naturalismul nu a fost, totuși, popular cu unitatea de artă din Franța și din alte părți, care credea că simple probleme cu privire la reprezentarea realității au fost rezolvate o dată pentru totdeauna în timpul Renașterii. Astfel, s-a considerat că datoria sacră a artistului era să caute și să exprime în tabloul său idealul, să aducă în viața oamenilor tocmai ceea ce lipsește din realitate. În mod tradițional, artistul, ca orice alt meșter, a fost în slujba societății în care trăia. Naturalismul a înflorit abia când, ca în Olanda din secolul al XVII-lea, cei care au plătit pentru tablouri erau interesați de reprezentarea realității. Decizia extraordinară a impresioniștilor de a produce o muncă pentru care nu numai că nu a existat o cerere puternică, dar, în fața căreia publicul a simțit ostilitate și dispreț activ, poate fi explicată doar prin raportare la efectul romantismului. Romanticii nu erau în cea mai mică măsură preocupați de realitatea mundană, dar aveau păreri puternice și influente cu privire la relația individului cu societatea și cu natura. Ei au exprimat ceea ce au fost, în termeni de gândire europeană consacrată, două puncte de vedere revoluționare. Primul a fost că personalitatea unui individ a avut o importanță care a depășit orice limită impusă de locul său în ierarhia socială și că nu a fost permisă, ci, într-un fel, mai degrabă eroică, păstrarea unor păreri care au fost contrare opiniei acceptate. De aici a urmat conceptul de nobil exilat, înțeles greșit și maltratat de societate, ceea ce a făcut ca eroicul să fie în acest sens o poziție pe care generațiile anterioare ar fi considerat-o atât jalnice, cât și caraghioase. Al doilea a fost faptul că natura este admirabilă, așa cum generațiile anterioare au avut tendința de a crede, în măsura în care a fost comandată de om, ci în sine și în sine. Așadar, dacă naturalismul a oferit o tradiție și o problemă nerezolvată, romantismul a oferit o atitudine față de natură care a făcut ca studiul acesteia să pară de dorit și o imagine de sine pentru artist care a făcut posibilă urmărirea sa chiar în fața ostilității publice . Courbet și Școala Barbizon au oferit un al treilea element esențial în nașterea Impresionismului - un exemplu real și viu de pictori care au pornit deja pe o astfel de cale. Courbet, care în arta și opiniile sale a respins total atât romantismul, cât și idealismul, a fost totuși epitetul izbucnirii romantice. În lucrări de acest gen, el nu numai că a luat-o pentru a reprezenta oameni obișnuiți (care erau aproape la fel de probabil să se regăsească pe pânzele unor pictori respectabili ca societatea), ci i-a indignat chiar și pe cei care erau pregătiți să accepte sărăcia sentimentală a țăranilor în lucrare a unui pictor ca Millet, arătând țăranilor așa cum erau de fapt. O astfel de indignare derivată dintr-o credință (împărtășită în egală măsură de Courbet și de regim, pe care el în calitate de republican revoluționar îl detesta), care să permită oamenilor obișnuiți să fie un subiect potrivit pentru artă era să implice că erau capabili să guverneze și că să apară Arta oficială ca o rușine trebuia să implice că și structura regimului. Din exemplele lui Courbet, artiștii au aflat că reprezentarea realității nu a fost doar un exercițiu tehnic, ci mai degrabă o activitate cu implicații sociale și intelectuale considerabile. De asemenea, au aflat căeste posibil ca un artist să preia societatea și să câștige cel putin notoritate raspandita, și admirația câtorva selecte.