Probleme teoretico-științifice și Aspecte Istorice ale Educației Artei Plastice

La cunoaşterea artei participă cîţiva factori importanţi: percepere nemijlocită a lucrării artistice şi aprecierea ei. Dar elevul o poate percepe şi aprecia mai bine atunci cînd singur este antrenat în crearea unor opere de artă. Acest antrenament îl poate primi la lecţiile de artă plastică.

Cunoaşterea estetică a artei, colorată de esenţa frumuseţei este însoţită de dezvoltarea unor trăsături deosebite de formarea unor calităţi specifice ale personalităţii precum gustului artistic, idealul estetic, sentimentelor şi dispoziţiei într- un material artistic sau altul.

Gustul estetic se dezvoltă la copii la primele experienţe de comunicare şi de cunoaştere a celor din jur. Cea mai intensă perioadă a formării lui o constituie anii de studiere în şcoală, unde are posibilitatea să se familiarizeze în mod sistematic cu fenomenele artei şi unde se dezvoltă activ capacităţile sale artistice - creatoare.

Gustul artistic este o manifestare a gustului estetic. în gustul artistic îşi găseşte reflectare atitudinea, aprecierea, reperele valorice individuale a elevului în domeniul artei.[13,p.68]

Încă filosoful Greciei Antice Platon consideră că copilul se naşte cu ideile despre frumos în suflet, paralel cu ideile de adevăr, cu ajutorul educaţiei el ajunge la conştientizarea acestor idei.

La baza punctelor de vedere a lui Platon stă frumosul ca factor principal al esteticii şi obiectul de studiu este arta. Fiecare se naşte cu acele condiţionări pe care le-am putea numi „simţuri plastice creatoare" sau motrice creatoare a sensibilităţii artistice dau formula de expresie plastică a fiecărei individualităţi. Prin formula dată orice om normal este un posibil creator, acesta depinde de educaţie, de cultură plastică asimilată, dar geniile sunt dotaţi de excepţie.[4,p.28]

Manifestările precoce - de a mizgili, de a contura, de a modela - sint cit se poate de fireşti: ele dovedesc prezenţa simţurilor plastice ereditare la toţi copiii.

Educaţia estetică prin artă vine doar în întreruperea lor şi numai a lor. Depinde cum pornind de la sugestiile vizuale sau tactile ale motivelor (subiect, obiecte) sau de la potenţa gramaticală sau de expresie ale culori, liniei, formei spaţiale.

La vîrsta şcolară mică apare în primul plan studierea planificată şi sistematică a elementelor limbajului plastic cu scopul asigurării capacităţilor de a exprima în mod artistic fenomenele realităţii. Aici realizăm educaţia estetică prin intermediul mijloacelor plastice şi artistice.[7,p.30]

Pictura se regăseşte atît în componenţa ambianţei cît şi în structura sarcinilor şi obiectivelor de învăţare. Ar fi greu să ne imaginăm buna desfăşurare a activităţii şcolare fară prezenţa într-o formă sau alta a picturii.

Cum se explică această necesitate de studiere a picturii în cadrul orelor de artă plastică în ciclul primar? Voi încerca să răspund la această întrebare stabilind care pot fi modurile necesare pentru a face simţită prezenţa în pictură ca ansamblu al variabilelor procesului de învăţământ:

1. Pictura ca element informaţional specific.

2. Pictura ca instrument de designare şi comunicaţie.

3. Pictura ca mijloc de influenţare şi educare estetică.

Rolul picturii în structura procesului de învăţămînt nu se reduce doar la acela de factor al asimilării informaţiei abstracte. Ea reprezintă, tot odată o însuşire informaţională specifică, pe care elevul trebuie s-o cunoască şi s-o asimilează ca atare. Diferite discipline include criteriul picturii sub diferite aspecte. Primul şi cel mai important este acela de caracteristică definitorie a unor obiecte - fiinţe, lucruri, etc. Printre alte însuşi ca formă, mărime, greutate, densitate, miros etc. - după care asemenea obiecte se recunosc, se diferenţiază şi se clasifică, culoarea nu este cea mai mică. La ştiinţe, limba română, istorie ea este trecută printre caracteristicile informaţionale cele mai relevante; recunoaşterea sau confundarea ei se interpretează ca o lacună în sistemul general al cunoştinţelor elevului despre obiectul respectiv -fie aceasta un animal, o plantă, rocă, cristal etc. În acest caz, pictura devine un obiectiv special al învăţăturii. Pentru desprinderea şi fixarea adecvată a ei elevul trebuie să desfăşoare o activitate precis orientată de percepţie, comparaţie, etalonare şi memorare. în acelaşi timp, ea se cere codificată şi exprimată printr-o denumire verbală adecvată, iar toate acestea se pot realiza în cadrul orelor de artă plastică. Nu se poate admite ca la terminarea şcolii elevul să rămână cu acelaşi sistem vag de reprezentări despre coloritul obiectelor şi fenomenelor din afară, cu care a venit de acasă.

Important nu numai ca elevul să înveţe să diferenţieze şi să identifice culoarea că însuşire specifică a unui obiect sau grup de obiecte, ci să opereze cu ea efectiv în analiza şi interpretarea acestor obiecte.

De acea, nu numai că se recomandă, dar se impune cu necesitate ca pedagogul să fascineze contractul actual al elevului cu pictura prin care se defineşte un obiect, indiferent de nivelul de vârstă şi de clasa în care a ajuns acesta.

O parte importantă a activităţii de învăţare, în raport cu pictura, constă în relevarea şi asimilarea funcţiei ei de comunicare. în primul rînd, elevul face cunoştinţă aici cu posibilitatea de detaşare a picturii de un anumit obiect sau ambianţa concretă şi de operare cu ea în „sine”, aşa cum se operează, de exemplu, cu literele alfabetului sau cu cifrele.

Este foarte important ca şcoala să se preocupe în mod special, intr-un cadru organizat, de cunoaşterea şi asimilare de către elevi a criteriilor şi principiilor care stau la baza folosirii picturii ca mijloc de comunicare şi de expresie. Aici se cer a fi delimitate două aspecte importante:

a) aşa-zisă simbolistică a picturii;

b) codificarea convenţională în pictură a diferitelor tipuri speciale de mesaje.