Asigurări de viață

În literatura de specialitate sunt prezentate puncte de vedere diferite în legătură cu conceptul de asigurare. Asigurarea reprezintă un sistem de relaţii economico-sociale, un proces obiectiv necesar al dezvoltării economice şi sociale izvorat din acţiunea legilor economice obiective care constă în crearea în comun, de către persoanele fizice şi juridice ameninţate de anumite riscuri, a unui fond din care se compensează daunele şi se satisfac alte cerinţe economico-financiare probabile, imprevizibile .

Caracteristicile exclusive ale asigurării sunt scopul şi metoda. Scopul reprezintă compensarea pagubelor produse de calamităţi ale naturii şi accidente, precum şi prevenirea pagubelor. Metoda e constituită din acoperirea unor riscuri, crearea unei comunităţi de risc. Scopul şi metoda sunt materializate prin formarea şi utilizarea fondului de asigurare .

Alţi autori definesc conceptul de asigurare ca o operaţie prin care unei părţi, asiguratul, i se permite în schimbul unei prime sau cotizaţii o prestaţie furnizată de către o altă parte, asiguratorul, în cazul apariţiei unui eveniment.

Există formulări diferite ale conceptului de asigurare, fără a exista un consens şi aceasta datorită unor dificultăţi de ordin economic, social şi juridic, dintre care cele mai importante sunt:

- sfera vastă de acţiune a asigurărilor, precum şi practicile complexe folosite în asigurări;

- negarea de către jurişti a faptului că asigurarea este o categorie economică şi prezentarea acesteia ca un raport juridic, punand semnul de egalitate între asigurarea comercială şi o serie de practici şi condiţii care fac obiectul contractului de asigurare;

Trăsăturile caracteristice ale asigurărilor

Aceste trăsături se desprind din definirea conceptului de asigurare şi sunt:

- acoperirea unor riscuri prin crearea unei comunităţi de risc şi suportarea pagubelor după criteriul mutualităţii;

- evenimentul trebuie să fie întamplător şi realizarea lui să nu depindă de voinţa asiguratului, fie din cauză că acest lucru este imposibil, fie că interesul asiguratului sau legea îl împiedică să-l provoace;

- evenimentul să fie evaluabil, să se bazeze pe calcule statistico-matematice, atat în privinţa frecvenţei lui, cat şi a proporţiilor valorice ale fiecărui caz în parte;

- persoanele fizice sau juridice să fie egal ameninţate, adică necesitatea de desdăunare a grupului de persoane respectiv, trebuie să fie pricinuită de acelaşi fel de eveniment cauzator de pagube;

Aceste elemente statistice redau în ultimă instanţă esenţa conceptului de asigurare, fiind valabile pentru orice tip de societate.

Clasificarea asigurărilor

Clasificarea tradiţională, aşa cum aparea ea înainte de 1990 avea în vedere cinci criterii şi anume:

1. domeniul sau ramura de asigurare:

- asigurări de bunuri;

- asigurări de persoane;

- asigurări de răspundere civilă;

2. forma juridică de realizare a asigurărilor:

- asigurări obligatorii, prin efectul legii;

- asigurări facultative;

3. riscurile cuprinse în asigurare:

- asigurări împotriva incendiului, trăsnetului, mişcărilor seismice;

- asigurări contra grindinii, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale, inundaţiilor, prăbuţirilor sau alunecărilor de teren;

- asigurări pentru boli sau accidente în cazul animalelor;

- asigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice pentru mijloacele de transport şi mărfurile transportate în traficul intern şi internaţional;

- asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor;

- asigurări contra prejudiciilor cauzate terţelor persoane;

4. după sfera de cuprindere în plan teritorial:

- asigurări interne;

- asigurări externe;

5. după raporturile stabilite între asigurat şi asigurator:

- asigurări directe;

- asigurări indirecte;