Asigurările de Bunuri

Introducere

În ciuda eforturilor făcute de unii oameni de ştiinţă pentru descoperirea primelor operaţiuni de asigurări, acestea nu au putut fi identificate cu precizie. Totuşi, în urma unor îndelungi căutări, au fost găsite dovezi ale unor operaţiuni de împărţire a riscurilor ce datează din aceeaşi perioadă cu apariţia primelor forme organizate de comerţ.

Oamenii au conştientizat pericolele la care erau expuşi şi au încercat să se protejeze împotriva lor încă din cele mai vechi timpuri. Deoarece experienţa le demonstrase, înainte de toate, că pierderile pot fi mai uşor suportate atunci când sunt împărţite între mai multe persoane, prima formă de protecţie practicată a fost constituirea unor comunităţi bazate pe aceleaşi interese şi dispersarea riscului.

Cu trecerea timpului, în paralel cu evoluţia civilizaţiei umane au evoluat şi tehnicile de asigurare. Asigurările de bunuri cum o să rezulte şi din secţiunea istorică al acestei lucrări au fost, sunt şi cu siguranţă vor rămâne printre cele mai importante tipuri de asigurări. În vremea noastră, aşa cum putem constata în fiecare zi, tehnologia evoluează cu paşi repezi, în fiecare zi apar fel şi fel de aparaturi foarte performante şi foarte costisitoare în diverse domenii ai industriilor şi nu numai, care sunt în permanenţa ameninţaţi de pericolele cu care se confruntă societatea contemporană (calamităţi, nivelul ridicat de infracţionalitate etc.). De aceea, asigurările de bunuri şi dreptul asigurărilor şi-au găsit o importanţă foarte mare, chiar esenţială în evoluţia şi protecţia societăţii umane. Cum dreptul este menit ca să protejeze şi să asigure buna desfăşurare a relaţiilor interumane în vasta lor diversitate într-o societate, la fel şi dreptul asigurărilor, studierea acestei ramuri de drept şi eforturile pentru perfectarea ei sunt foarte importante.

Capitolul I

Introducere în universul asigurărilor

Secţiunea 1. Istoricul asigurărilor

1.1 Apariţia şi evoluţia asigurărilor

Tehnicile asigurării au apărut în civilizaţiile din Asia şi Orientul Mijlociu Islamic, dar şi în Europa Medievală. În cele din urmă, comerţul european s-a extins spre America de Nord şi restul lumii şi, o dată cu acestea, s-a extins şi asigurarea .

Se spune că negustorii chinezi îşi distributeau marfa în mai multe vase ce urmau să o transporte pe râurile şi fluviile tumultoase şi periculoase ale Chinei, reducând astfel riscul ca întreaga cantitate de marfă să ajungă la destinaţie să fie supusă pierderii. Este deci doar o formă de dispersie a riscului, nu şi o protecţie.

Alte dovezi se referă la babilonieni, care în jurul anului 3000 î.e.n.- perioadă caracterizată printr-o civilizaţie unică înfloritoare- au conceput şi practicat un sistem de aşa-zise credite (împrumuturi) maritime, care îl scuteau pe debitor de a le returna în cazul în care marfa sau nava suferea avarii. Primele dovezi se referă la codul Hammurabi, descoperit în anul 1902. Acest cod, înscris pe un bloc de diorit negru, cuprindea 282 clauze şi a fost compilat, după cum îi este şi numele, de Hmmurabi, Rege al Babilonului, aproximativ în anul 2250 î.e.n. Existenţa acestui cod demonstrează că babilonienii erau foarte buni comercianţi şi că aveau idei clare de natura unui contract, de valoarea banilor şi înmulţirea lor prin împrumuturi pe camătă cu dobândă simplă şi compusă. Aceasta se poate demonstra cu uşurinţă prin referire la situaţiile în care populaţiile antice au perfecţionat şi au practicat contractele comerciale, care mai târziu au fost utilizate şi cunoscute în întreaga lume sub denumirea de „contract de împrumut” – contract of bottomry . Acesta era un contract prin care banii (sau mărfurile) erau daţi în avans spre comercializare fie sub formă de credit la o anumită rată a dobânzii pentru care creditorul nu avea dreptul să primească nici o cotă din profitul tranzacţiei comerciale, fie drept credite mixte şi parteneriat în care, alături de plata unei anumite dobânzi şi o parte din profit, dacă aceasta depăşea o anumită sumă. Aceasta însemna că debitorul nu avea răspundere în caz de accident, dacă mărfurile nu ajungeau la destinaţie. Dacă mărfurile indiferent de rezultatul contractului, creditorul era îndreptăţit să primească ajungeau, atunci debitorul trebuia să plătească împrumutul şi dobânda .