Asigurările Maritime

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Apariţia asigurărilor maritime datează cu mult timp în urmă. Acestea asigurări au apărut în orânduirea sclavagistă şi sunt foarte strâns legate de dezvoltarea comerţului şi a transportului maritim de persoane şi de mărfuri. La început, asigurările maritime se practicau sub forma unor obiceiuri impuse de condiţiile economice şi sociale ale timpului.

În orânduirea feudală au apărut centre comerciale puternice în Sudul Europei (Genova şi Veneţia) şi Nordul Europei care au dus la dezvoltarea comerţului şi, prin urmare, şi a transportului maritim şi a asigurărilor maritime.

Cele mai vechi documente în care se folosesc noţiunile de „asigurări maritime” datează din anul 1310, când în oraşul francez Burges se elaborează regulile primei „Camere a Asigurărilor”, unde negustorii îşi puteau asigura mărfurile expuse riscurilor mării, pentru care plăteau o anumită primă de asigurare.

Constituirea şi dezvoltarea unor societăţi moderne de asigurări, iar mai apoi de asigurări s-a datorat mai multor factori printre care: dezvoltarea factorilor de producţie, adâncirea diviziunii sociale a muncii şi extinderea considerabilă a pieţei de mărfuri capitalistă, formarea pieţelor naţionale şi internaţionale.

Primele societăţi de asigurări au luat fiinţă în Marea Britanie în secolul al XVII-lea, cele mai importante fiind: Lloyd’s of London, Royal Echange Insurance şi London Assurance. Odată cu apariţia şi dezvoltarea societăţilor de asigurare au apărut şi brokerii de asigurări, ei fiind cei care intermediau asigurarea mărfurilor între proprietarii acestora şi diferitele societăţi împotriva riscurilor maritime.

Instituirea şi dezvoltarea societăţilor de asigurări mai întâi în Marea Britanie s-a explicat prin aceea că avea un vast imperiu colonial şi deţinea cea mai puternică flotă din lume, ceea ce a determinat şi un interes deosebit în transportul şi comerţul internaţional.

Astăzi, asigurările şi reasigurările s-au dezvoltat foarte mult, au dobândit şi un caracter speculativ, devenind monopolul marilor societăţi care s-au organizat sub formă de carteluri şi concerne. În România, până la începerea celui de-al doilea război mondial, existau peste 20 de societăţi de asigurări, la care participa şi capital străin, îndeosebi german, francez şi italian. Dintre aceste societăţi se menţionează „Dacia România”, „Agricola-Fonciera”, „Prima-Ardeleană”, „Naţionala”, „Adriatica” şi „Generala”.

Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurărilor de bunuri, protejează navele maritime şi fluviale, celelalte ambarcaţiuni şi instalaţii folosite în porturi, precum şi încărcătura acestora împotriva unui complex de riscuri.

Din punctul de vedere al condiţiilor de asigurare riscurile pot fi asigurabile şi neasigurabile. La rândul lor, riscurile asigurabile pot fi generale şi speciale. Riscurile generale sunt acoperite prin condiţii obişnuite de asigurare, în timp ce riscurile specifice se tratează diferit de la caz la caz şi în forme specifice de asigurare. În urma producerii unui risc asigurat, se înregistrează anumite pagube, denumite, în practica asigurărilor maritime, avarii. Avaria reprezintă o pagubă materială sau degradarea unui obiect, indiferent de mărimea sau de cauza acesteia. Pierderea obiectului considerat poate să fie totală (cum ar fi scufundarea navei) sau parţială (de exemplu, deteriorarea mărfurilor transportate). Asigurările fac distincţie între avaria particulară şi avaria comună. Avaria particulară se caracterizează prin faptul că paguba materială adusă unor bunuri este consecinţa directă a forţei majore (furtună, incendiu), a unei greşeli de navigaţie (abordaj, coliziune) sau a caracteristicilor proprii bunurilor respective. Pagubele rezultate din avaria particulară privesc interesul uneia dintre părţile participante la expediţia maritimă. Avaria particulară are un caracter accidental şi este efectul unor riscuri produse în afara voinţei oamenilor. Avaria comună reprezintă cheltuiala extraordinară sau sacrificiul realizat în mod intenţionat şi raţional pentru salvarea de la pericolul care ameninţa interesele tuturor celor care participau la expediţia maritimă.

Pentru ca o pagubă să fie considerată avarie comună trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- Să fie intenţionată şi raţională;

- Acţiunea să aibă drept scop salvarea de la o primejdie comună a navei, a încărcăturii acesteia, precum şi a navlului; acest sacrificiu să fie neapărat necesar;

- Sacrificiul să fie real (de exemplu, să nu fie vorba de aruncarea peste bord a unor obiecte considerate ca lipsite de valoare);

- Acţiunea să aibă loc în condiţii excepţionale şi nu în condiţii normale de navigabilitate;

- Sacrificarea voluntară a unei părţi din averea aflată în pericol, cheltuieli de salvare, precum şi toate cheltuielile ce intră în avaria comună se suportă atât de bunurile salvate, cât şi de cele sacrificate, în mod proporţional cu valoarea lor netă, la data şi la locul unde expediţia maritimă s-a încheiat.

Cheltuielile extraordinare pe care le-ar ocaziona armatorul în legătură cu avaria comună pot fi asigurate. Printre acestea se numără:

- Cheltuieli portuare efectuate în portul de refugiu;

- Reparaţiile la navă efectuate în portul de refugiu;

- Salariile şi retribuţia aferentă orelor suplimentare cuvenite echipajului navei;

- Întreţinerea echipajului şi combustibilul consumat;

- Remorcarea până la al doilea port de refugiu sau până la destinaţie;

- Închirierea pompelor pentru voiaj;

- Cheltuieli de dispaşă;

- Costul asigurării.

Nu pot fi asigurate cu titlu de cheltuieli ce intră în avaria comună:

- Pretenţiile pentru sacrificii şi daune la cargo şi navlul aferent;

- Orice altă cheltuială suportată la destinaţie;

- Întreţinerea echipajului şi combustibilul care nu a fost înlocuit în timpul voiajului;