Asigurările maritime

ASIGURĂRI MARITIME

1. Aspecte teoretice

Asigurarea maritimă se referă la asigurarea atât a navelor cât şi a încărcăturii acestora, deci este privită ca o ramură a asigurărilor de bunuri ce protejează navele maritime şi fluviale, ambarcaţiunile şi instalaţiile folosite în porturi: corăbii, iahturi, nave petroliere, precum si încărcatura acestora, împotriva unui complex de riscuri.

De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, proprietarii navelor au fost aceiaşi cu proprietarii mărfurilor şi, ca urmare, exista o singură poliţă de asigurare, care acoperea atât mărfurile, cât şi nava. Acest lucru era posibil pentru că interesul aparţinea aceleiaşi persoane. Ulterior, s-a trecut la o specializare determinată, preponderent, de evoluţia comerţului, apărând o diferenţiere între persoanele interesate în proprietatea asupra mărfurilor şi a navelor şi, deci, două forme de asigurare, două tipuri de contracte de asigurare, în funcţie de acelaşi interes:

- asigurarea navelor - CASCO;

- asigurarea mărfurilor - CARGO.

Condiţiile de asigurare sunt exprimate atât în detaliile juridice intervenite cât şi ca nişte clauze speciale încorporate în poliţa de asigurare.

Printre cele mai uzuale condiţii , se numără:

-starea de buna navigabilitate a navei menţionată atât în poliţele casco cât şi in cele cargo sau cele referitoare la navlu

-efectuarea ultimelor inspecţii

-garantarea unei bune stări a obiectului asigurat

-garantarea plecării in voiaj

-partea de nava neasigurată rămâne pe riscul armatorului

-interzicerea de a naviga în anumite ape

-interzicerea de a transporta anumite mărfuri în anumite perioade de timp.

Din această cauză, în literatura de specialitate şi în practica internaţională a asigurărilor, întâlnim, frecvent, două mari categorii de riscuri:

1. riscuri asigurabile;

2. riscuri excluse.

1. Din categoria riscurilor asigurabile fac parte:

1.a. riscurile obişnuite sau generale;

1.b. riscurile speciale.

Riscurile asigurate (obişnuite sau generale) sunt cele care se pot produce în cursul transportului precum furtuna, naufragiul, abordajul, explozii la bord, eşuarea, aruncarea mărfurilor peste bord, incendiul, furtul, manevra greşită.

În categoria riscurilor maritime speciale sunt incluse riscurile datorate naturii mărfurilor transportate, precum şi acelea datorate unor cauze speciale cum ar fi războiul sau grevele. Sunt considerate riscuri de război pagubele produse de război şi urmările lui ca: stricăciunile şi distrugerile cauzate de mine, torpile, confiscare bunurilor, rechiziţie, distrugerea încărcăturilor din ordinul autorităţilor militare sau civile, blocada, repersalii, sechestru, embargo, captura.

Operatorul unei nave este expus atât riscului de avariere a bunurilor cât şi riscului de răspundere civilă. Principalele riscuri de răspundere civilă sunt riscurile de vătamare, îmbolnăvire, deces al membrilor echipajului, muncitorilor portuari, persoanelor aflate la bord, riscurile de avariere a altor nave, podurilor, docurilor, ecluzelor navigabile şi altor structuri, precum şi riscurile poluării apelor. În cazul producerii unuia sau a mai multor riscuri menţionate, proprietarii de nave sunt obligaţi să plătească o parte proporţional din cheltuielile sau sacrificiile făcute pentru a salva nava şi încărcatura.

Cea mai semnificativă expunere la risc este răspunderea proprietarului navei pentru vătamarea corporală, decesul sau îmbolnăvirea unor membri din echipaj. În acest sens proprietarul navei are obligaţia de a acoperi cheltuielile de întreţinere şi asistenţă medicală, obligaţie ce încetează în momentul în care continuarea tratamentului medical nu mai aduce nici o îmbunătăţire. Mai mult, obligaţia de a acoperi cheltuielile de întreţinere şi îngrijiri medicale există indiferent dacă boala sau accidentul s-a produs din vina proprietarului sau din vina victimei. Singurele situaţii în care proprietarul navei se poate apăra sunt: ascunderea intenţionată a bolii la momentul angăjării şi neraportarea la timp nejustificată a afecţiunii, împiedicând astfel apărarea legală a proprietarului navei.

De asemenea, proprietarul trebuie să garanteze starea de navigabilitate a navei, adică o stare tehnică corespunzătoare în raport cu misiunea navei. În caz contrar, proprietarul poate fi acţionat în justiţie de către membrii echipajului.

Dreptul de a da în judecată armatorul le revine membrilor echipajului prin Legea Marinei Comerciale emisă în 1920, în SUA, cunoscută şi sub denumirea de Legea lui Jones. Despăgubirile obţinute astfel se supun regulii greşelii comparate pure, adică sumele recuperate se reduc proporţional cu gradul de neglijenţă manifestat de membrul echipajului. Despăgubirile care se pot obţine pe baza legii lui Jones includ cheltuielile medicale, cu înmormântarea dacă este cazul, cheltuieli pentru pierderea suportului financiar sau a serviciului. De reţinut însă că daunele pentru trauma socială nu se pot recupera. Acestea pot fi însă despagubite pe baza Remediului Morgane care mai asigură şi despăgubiri pentru daune punitive pentru comportament indisciplinat.