Calitatea Vieții

1. INTRODUCERE

Paradigma calităţii vieţii se constituie prin evaluarea stărilor de fapt (acţiuni, evenimente) ce afectează într-un fel sau altul una sau mai multe persoane, eventual grupuri şi categorii sociale, până la întreaga populaţie a unei ţări, şi nu numai, de către populaţia respectivă.

Se identifică 7 clase ierarhizate de calitate a vieţii percepute:

• Privilegiile

• Relaţiile umane de suport

• Succesul profesional

• Timpul liber

• Patologia socială

• Supravieţuirea

• Presiunea fiscala

Precum şi pe anumite subpopulaţii (grupuri specifice constituite pe criterii de sex, vârstă, mediu rezidenţial, pregătire şcolară şi statut ocupaţional, uzând de trei categorii de analiză a distanţei sociale: concordanţa, alternanţa şi opoziţia – ceea ce ne determină să conchidem că există mai multe surse de variaţie sistematică a calităţii vieţii percepute).

Dacă ar fi să facem o apreciere globală cu privire la evoluţia indicatorilor de calitate a vieţii pe parcursul ultimului deceniu al secolului trecut, aceasta ar fi următoarea:

„Calitatea vieţii populaţiei în România este percepută a fi în cel mai bun caz una modestă, cu puţine elemente de suport şi cu multe zone critice.”

Schimbările înregistrate la nivelul calităţii percepute a vieţii cunosc preponderent o semnificaţie negativă, reflectând în principal insatisfacţiile resimţite de populaţie cu privire la condiţiile materiale de existenţă.

2. Noţiuni centrale şi aspecte definitorii privind calitatea vieţii

Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), calitatea vieţii depinde de: calitatea mediului înconjurător (CMI), de calitatea mediului comunitar (CMC) şi de respectarea tuturor cerinţelor definitorii pentru condiţia umană (CU).

Calitatea reprezintă caracterul unui lucru prin care acesta satisface în mod specific şi adaptat cerinţele absolut particulare ale utilizatorului.

Viaţa este totalitatea necesităţilor şi cerinţelor ce trebuie îndeplinite pentru ca natura individuală a unei anumite fiinţe să se poată exprima plenar în mediul său specific de existenţă conform condiţiei cosmice şi ecologice proprii acelei specii.

Am văzut însă Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii că pentru fiinţa umană, exprimarea plenară a naturii sale individuale se realizează printr-un proces mult mai complex decât cel întâlnit la celelalte specii, proces ce presupune intervenţia unei serii întregi de factori şi condiţii, toate acestea incluse în noţiunea fundamentală a împlinirii de sine.

Calitatea vieţii, reprezintă aptitudinea unui mediu existenţial de a oferi unei fiinţe posibilitatea realizării împlinirii de sine. Pentru fiinţa umană însă acest concept suportă două conotaţii, derivate din specificul aparte al acesteia. Spre deosebire de reprezentanţii tuturor celorlalte specii care depind fundamental în existenţa lor de mediul de viaţă extern şi de resursele acestuia, fiinţa umană în schimb, pe parcursul evoluţiei sale dobândeşte grade tot mai înalte de emancipare de sub tutela factorilor externi.

Prin condiţia sa cosmică fiinţa umană participă la două procese concomitente de transformare a mediului existenţial: primul vizează modificările realizate asupra şi în mediul exterior, iar cel de-al doilea posibilitatea ca fiinţa umană să edifice un alt tip de mediu, de data aceasta interior, în realitatea sa subiectivă, aparţinătoare propriului sistem psihic. În felul acesta omul descoperă misiunea sa de bază specifică pentru condiţia sa personală: aceea de a deveni propriul său creator, adică, altfel exprimat, de a participa activ, conştient prin forţe proprii la modelarea devenirii individuale, în acord cu procesle evoluţiei vieţii la nivel cosmic.

Omul este o fiinţă care nu poate trăi şi nu se poate dezvolta decât în comunitate. Calitatea veiţii comunitare, însă, nu reprezintă suma standardului de calitatea a vieţii indivizilor ce o compun. Pe de o parte întrucât comunitatea nu este suma membrilor ei, ci rezultanta combinaţiei sinergice de factori; şi pe de alta întrucât standardul de calitate se determină subiectiv. Aceasta înseamnă că, deşi în mod obiectiv ar putea fi îndeplinite toate condiţiile teroetice pentru ca fiecărui membru să-i fie satisfăcută într-un grad semnificativ această cerinţă de calitate a vieţii, totuşi per ansamblu, însă, să nu se realizeze sinergia necesară la nivelul întregii comunităţi.