Considerații generale privind asigurările

1. Conceptul de asigurare

De-a lungul timpului, agenţii economici au căutat să descopere şi să aplice

diverse mijloace de protecţie împotriva riscurilor generatoare de pagube potenţiale la care erau expuse activitatea lor de producţie şi comercializare, precum şi persoanele care exercitau asemenea activităţi, fiinţa umană în general. Asemenea mijloace, menite să asigure protecţie împotriva riscurilor generate de forţele independente de voinţa omului se bazează pe:

Prevenirea – apare ca cel mai bun mijloc de protecţie, dacă permite suprimarea riscurilor. S-a dovedit că are destul de rar un efect radical.

Asistenţa – face parte din primele moduri de reparaţie a daunelor, este incertă şi de cele mai multe ori insuficientă, ea neputând repara decât parţial şi momentan.

Prevederea – implică prelevarea de resurse actuale pentru nevoi viitoare.

Asigurarea s-a dovedit a fi cea mai reuşită şi mai eficientă formă a prevederii. O altă formă de protecţie – autoasigurarea, care constă în crearea de către fiecare persoană fizică sau juridică a unor rezerve proprii care să fie utilizate numai în cazul producerii evenimentelor generatoare de pagubă, pentru acoperirea lor. Este numită impropriu autoasigurare pentru că nu îndeplineşte principiul mutualităţii – principiu obligatoriu în asigurare şi este o formă neeconomică, greu realizabilă, şi de multe ori insuficientă.

Asigurarea are la baza principiul mutualităţi1 potrivit căruia fiecare asigurat

contribuie cu o sumă modestă (prima de asigurare) la crearea fondurilor de asigurare, din care se compensează pagubele suferite. Plătind un procent relativ mic din acoperirea exercitată de poliţa de asigurare a persoanei care îşi asumă riscul (asigurătorul), asiguratul primeşte în schimb o garanţie de despăgubire împotriva pierderii posibile şi viitoare. Administrând riscul prin intermediul asigurării, orice pagubă este suportată în comun de mai multe persoane şi nu îşi exercită impactul asupra unei singure persoane (fizice sau juridice). Condiţiile de asigurare pentru asigurarea bunurilor sunt diferite în funcţie de riscurile acoperite. Politica de subscriere aparţine în totalitate asigurătorilor şi se bazează pe date statistice, selectarea riscurilor, pierderile posibile, teritorialitatea, frecvenţa apariţiei, gradul de expunere la risc, posibile acumulări de daune.

Din acest punct de vedere asigurarea reprezintă un acord de voinţa (contract între asigurător şi asigurat), prin care asigurătorul oferă asiguratului contravaloarea

daunelor (suma asigurată) în caz de producere a acestor riscuri, în schimbul plăţii de către asigurat a unei sume de bani numită primă de asigurare.

Asigurarea are rolul de a acoperi situaţiile financiare ale unor evenimente nedorite de către persoane sau organizaţii, a căror cauză este denumită risc.

Asigurătorii nu acoperă riscurile speculative care pot conduce la câştiguri

financiare. Riscurile asigurabile caracterizează acei asiguraţi care pot suferii pierderi. John Downes şi Jordan Elliot Goodman definesc asigurarea ca fiind ,,sistemul prin care persoanele fizice sau juridice, conştiente de riscurile posibile, plătesc prime de asigurare care rambursează sumele corespunzătoare în caz de daună”. Asigurătorul profită prin investirea primelor pe care le primeşte. Într-un sens mai larg, asigurarea transferă riscul de la o persoană la un grup care poate mai uşor să plătească pagubele.

În schimbul primelor alocate acestor fonduri, asigurătorul acceptă riscul unor despăgubiri semnificativ de mari, în cazul în care deţinătorul poliţei va suferi un prejudiciu. De aici deducem că asigurarea reprezintă o metodă de transfer al riscului, iar asigurătorii sunt aceia care îşi asumă riscul.

Fiecare deţinător de poliţă trebuie să contribuie la fond în mod proporţional cu

probabilitatea de risc, precum şi cu valoarea probabilă a efectelor acesteia.

Obligaţia pe care şi-o asumă societatea comercială de asigurare faţă de clienţii

săi – asiguraţii – este influenţată de caracterul aleator al fenomenelor asigurate. Dacă acestea s-ar produce aşa cum au fost ele presupuse la stabilirea obligaţiilor părţilor contractante, atunci între primele încasate şi indemnizaţiile datorate ar exista un echilibru corespunzător.

În practică, însă, pot să apară abateri mai mari sau mai mici de la media multianuală a pagubelor provocate de riscurile asigurate. Când abaterile sunt

favorabile pentru asigurător, acestea măresc profitul estimat al societăţii de asigurare.

Când însă ele sunt negative, apare necesitatea compensării acestor influenţe

nefavorabile cu venituri provenind din alte activităţi: depuneri la bănci, investiţii în

bunuri imobiliare etc.